Credeam că le știu pe toate. Credeam prost. În fiecare zi, diversitatea îmi joacă feste. Așa am aflat că există o nouă meserie (influensăreală, influensăristă), bookstagrammerismul. Ca orice om curios, am întrebat în dreapta și-n stînga ce e aia. Și iată ce aflai. Bookstagrammer-ul face reclamă cărților într-un fel inovator: cartea apare într-o fotografie, împodobită cu obiecte inspiraționale: cappuccino cu inimioară, melci, scoici, petale, laptop, scrumieră, trusă de fard, telefon (neapărat iPhone), ba chiar în mijlocul naturii sau în miezul grădinii, aranjate, toate, cu artă. Scopul final e cucerirea publicului, sporirea vizualizărilor – că ratingul face posibilă supraviețuirea saitului – și, la limită, eventual, dar numai eventual, vînzarea unui exemplar din cartea despre care se face vorbire. E OK, mi-am spus. Nu cred că o carte proastă va fi salvată printr-o imagine glamouroasă, cum nu cred că una bună poate fi sabotată, dar nimic nu e imposibil. Au fost atîtea gunoaie promovate cu osîrdie și atîtea capodopere împroșcate cu rahat, că nu mă mir de nimic. Deci, din punctul meu de vedere, bookstagrammer-ul își face și el/ea meseria. Asta nu înseamnă că autorii înșiși, despre care se vorbește, au vreo datorie morală față de noii guru ai literaturii mondiale. Unii sînt total opaci la acest gen de publicitate, alții consideră că amestecarea glamour-ului cu literatura e deplasată, alții (ca mine) habar n-au, și nu puțini ajung într-al nouălea cer că capodopera lor și-a găsit locul printre obiectele magice ale atenției publice. Cîte bordeie, atîtea obiceie, nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie, cu un rac, tot sărac, o imagine face cît o mie de cuvinte.
În același timp, așa cum unii nu au orgasm decît cu cafeluțe și pietricele plantate în jurul cărților, alții devin frigizi. Dar trăim într-o țară liberă. Dacă ai dreptul să postezi cum îți place ție, de ce nu aș avea eu dreptul să rîd sau să ironizez această ikebană literară? Așa se face că un tînăr scriitor, destul de celebru („destul de“ se justifică măcar prin traducerea uneia dintre cărțile sale în franceză) a postat următorul text: „Nu mă pot decide ce urăsc mai mult: postările cu cărți pozate în natură (trîntite prin ierburi sau cu păduri & munți & mări în fundal) sau cele cu cărți pe ale căror coperți sunt puse pietricele lucioase?“. Cum trăim într-o lume văduvită de polisemie (să traduc pentru ageamii: mai multe sensuri ale aceluiași cuvînt), cuvîntul „ură“ nu a putut fi luat în glumă. Sînt mai multe cuvinte pe care lumea le-a jumulit de înțelesuri: „cioară“, „obez“, „autist“, „mitocan“, „handicapat“, „bozgor“ ș.a.m.d. Toate fac parte din fondul secret și periculos al limbajului. Le-ai folosit? Ai belit-o. La fel, nevinovata „ură“ a scriitorului, care, cum spune tot el, „…se pare că glumița asta a trezit un popor sîngeros ce dormita sub crusta pozelor glamour, pe care am scărpinat-o la mișto, neștiind ce colcăie pe dedesubt“. Și, într-adevăr, numai ce a descojit spuma lucrurilor, că s-a și pornit potopul. Mai întîi, a plouat cu mesaje particulare, în care scriitorul nost a aflat că e un nimeni, o bășină umflată, un neterminat, un „hater“, o nulitate. Apoi, că o să vadă el. Concluzia generală e că își va primi ce merită, de vreme ce, oricum, nu îl citește nimeni. (Apropo, mare trebuie să fie acest nimeni, de vreme ce a scos două-trei tiraje din fiecare volum.) Oamenii cu umor au rîs. Cei fără, nu. Oana Paler (scriitoare brașoveană) a zis, pe același ton: „Mie cineva mi-a pozat cartea pe un grătar de mici (cu mici lîngă). Mi-a plăcut :)“. Dar astea sînt lingurițe într-un ocean de ură. Toți cei care au acest tip de percepție marketată, că, pentru răspîndirea unui conținut, trebuie să ai un ambalaj „frumy“, l-au taxat. Să cităm: „ganea scriitorul toxic mascukin in anul cu 34 de femiciduri“, „între clubul lăbarilor și niște scriitori misogini nu e nicio diferență“, „băi frate, dar ce specii sinistre, (virgula dintre subiect și predicat nu-mi aparține, de aia o respect și o las la locul ei) sunt unii dintre scriitorii români, mă rog, majoritatea dintre ei […] deși sunt cam toți la fel… of, of, egolatri mici și narcisici, care sunteți voi!“, etc., etc.
Dar ura, ca ura. Ea trebuie să aibă și o urmare concretă, palpabilă. Există un sait, Goodreads, în care apar ’jdemii de titluri și, printre ele, și unele ale autorilor români. Acolo, cititorii pun note/steluțe. De la una la cinci. Ceea ce poate face un „hater“ e să intre și să dea minimul, doar ca să scadă ratingul unui scriitor sau chiar să scrie ce porcărie e cartea pe care nu o recomandă nimănui. Cunosc cazul unui grafoman care, doar din invidie, intră sistematic și-și dă lui însuși cinci stele și tuturor celorlalți numai una, cu speranța că orgoliul va fi și eficient. Cazul concret de care vorbesc, însă, e al unei ființe indignate. Foarte indignate. Îl las pe mîhnitul scriitor să spună mai departe ce s-a întîmplat: „Micutzii sunt supi rău. Îmi plouă cu cîte o steluță pe GR la toate cărțile. Pînă acum sînt vreo 12-13 supărați de azi-dimi (ca această „Ioana“) care-mi scad ratingul la cărți. Of, Doamne, ratingul meu! Un’ te duci tu, ratingu’ meu! Cui mă lași tu?“.
Nu pot să nu remarc, cu suficient umor, dar și cu un grăunte de amărăciune, că, urmînd trend-ul mondial, ura a pus mîna pe arme.
7.055 de vizualizări
Cu tot respectul, dar ați neglijat meseria de „creator de conținut” ?!?! Aștept cu interes, „creator de introducere”, ca să văd cum se introduce.
Domnul Iaru, de la ce v-ați supi? Să facem o analiză pe text, așa cum vă place dumneavoastră, în tabăra elitistă, unde cititorii normali sunt puși la colț? Haideți să vedem…
„Așa am aflat că există o nouă meserie (influensăreală, influensăristă), bookstagrammerismul.” – nu este o meserie. Nu este o meserie, nu trăiește nimeni din asta, avem joburi din care câștigăm bani care ne permit să cumpărăm cărțile despre care vorbim pe Instagram. Nu ne plătește nimeni pentru promovare, cel mult mai primim câte o carte de la vreo editură. Dar oricum nu cărți de-ale dumneavoastră sau de-ale domnului Ganea. Acelea au fost promovate și lăudate fără vreo așteptare de la editură sau autor.
„Asta nu înseamnă că autorii înșiși, despre care se vorbește, au vreo datorie morală față de noii guru ai literaturii mondiale.” – Nu pretinde nimeni asta. Și nici nu se declară nimeni „guru ai literaturii”. Suntem cititori – știți dumneavoastră, acei oameni pentru care scrieți. Și cititorii au dreptul să se pronunțe asupra cărților citite, nu?
„În același timp, așa cum unii nu au orgasm decît cu cafeluțe și pietricele plantate în jurul cărților, alții devin frigizi. Dar trăim într-o țară liberă. Dacă ai dreptul să postezi cum îți place ție, de ce nu aș avea eu dreptul să rîd sau să ironizez această ikebană literară?” – Nu vă ia nimeni dreptul la liberă exprimare. Dar, așa cum știm cu toții, libertatea de exprimare nu vine la pachet și cu scutirea de consecințe. Consecința, în acest caz, este faptul că persoane care l-au citit pe domnul Ganea (eu, inclusiv) nu-l vor mai citi pe viitor, nici pe ceilalți care susțin același discurs îndreptat împotriva publicului cititor (feminin, aproape exclusiv, ce să vezi!). Dacă nu îl (vă) deranjează să pierdeți cititori, e ok.
„destul de celebru („destul de“ se justifică măcar prin traducerea uneia dintre cărțile sale în franceză)” – Știm cu toții cum ajung cărțile românești să fie traduse, dacă nu te cheamă Cărtărescu sau Ana Blandiana. Să nu ne îmbătăm cu apă rece.
„cuvîntul „ură“ nu a putut fi luat în glumă” – Cuvântul „ură” are un sens foarte clar în DEX. Sunteți scriitor, cunoașteți asta. Nu ai cum să-l iei în glumă.
„Sînt mai multe cuvinte pe care lumea le-a jumulit de înțelesuri: „cioară“, „obez“, „autist“, „mitocan“, „handicapat“, „bozgor“ ș.a.m.d. Toate fac parte din fondul secret și periculos al limbajului. Le-ai folosit? Ai belit-o.” – Sunteți rasist, domnule Iaru? Sau „suveranist” poate? Ca scriitor, ar trebui să cunoașteți sensibilitățile limbajului. Poate ne însoțiți în secolul XXI.
„nevinovata „ură“ a scriitorului” – Ura nu e niciodată nevinovată. Domnul Ganea a făcut precum fac toți bărbații când scot pe gură ceva jignitor. „Vai, dragă, dar am glumit” Nu, domnule Iaru, Tudor Ganea nu a glumit, dacă era glumă, ar fi înțeles toată lumea. A încercat s-o scalde ca să nu pice rău, dar ce să vezi, nu suntem atât de ușor de manipulat. Din nou, mai veniți și în secolul XXI, unde gaslightingul nu-și mai are locul.
„Toți cei care au acest tip de percepție marketată, că, pentru răspîndirea unui conținut, trebuie să ai un ambalaj „frumy“, l-au taxat.” – Iată și misoginismul mult așteptat. Nu-s absolut deloc surprinsă. Cum se face, oare, că doar scriitorii bărbați au reacționat în apărarea domnului Ganea, în moduri voit tendențioase îndreptate împotriva unui grup aproape exclusiv feminin?
„Există un sait, Goodreads, în care apar ’jdemii de titluri și, printre ele, și unele ale autorilor români.” – Există un site, Goodreads, unde nu apar doar „unele” dintre titlurile autorilor români, ci 99% din ce se publică acum (spun 99%, pentru că sunt unele edituri care se mișcă cu întârziere și le înregistrează târziu). Sunt și ale dumneavoastră. Oare desconsiderarea dumneavoastră față de mijlocul principal de unde cititorii își iau informații despre cărți și unde își scriu părerile vine din faptul că titlurile dumneavoastră au rating mic? Doar zic.
„Apropo, mare trebuie să fie acest nimeni, de vreme ce a scos două-trei tiraje din fiecare volum.” – Eu nu m-aș lăuda cu un tiraj de 2000 de exemplare, dar mnoh, fiecare se laudă cu ce poate.
„Ceea ce poate face un „hater“ e să intre și să dea minimul, doar ca să scadă ratingul unui scriitor sau chiar să scrie ce porcărie e cartea pe care nu o recomandă nimănui. ” – Se întâmplă, da. Nu e în regulă, dar așa funcționează orice sistem de peer-to-peer review, de la Google Maps la TripAdvisor. Din nou, veniți în secolul XXI. I s-a întâmplat lui Obama din partea trumpiștilor, domnul Ganea va supraviețui celor 5 păreri negative, în condițiile în care oricum are cel mult 20 cu totul.
Poate că aș fi înțeles acest articol, dacă venea în weekend, când emoțiile erau la un nivel înalt, dar să stai să rumegi o săptămână și să vii cu un textuleț atât de imatur, care dovedește inteligență emoțională zero, este penibil.
Comentariul unui neomarxist. Am tras apa. Mi e lene sa caut consideratiile lui Nietzsche despre omul caine si sa le postez. Se potrivesc manusa.
Ce înseamnă neomarxist și ce din comentariu e neomarxist? Vă rugăm să ne elucidați. Lenea nu e bună, duce la atrofierea creierului.
Remarcabil cum un titlu ca ăsta reîncălzește aceeași insultă veche de când lumea aruncată spre femei. Dar nu, nu, domnul Iaru nu e misogin. Dar spune clar cititorilor săi că dacă dai din taste pe pe net și comentezi, sigur ‘ești de pe centură’. Femeile sunt primele reduse la prostituate de fiecare dată când deranjează. Ia uite cum au sărit reprezentanții sexului tare să își apere confratele. Iar ”ratingu’ te sparge-n gură” e fix completarea grobiană care normalizează violența sexuală. Bravo, ce glumă ”progresistă”, demnă de un intelectual ca dumneavoastră, domnule Iaru! Doamnele din viața dumneavoastă trebuie să fie foarte mândre.
E fascinant câtă energie pot risipi de câteva zile unii ”intelectuali” pe acest subiect “vital”… S-au pus să scormonească prin conturile de social media ale celor care au avut tupeul să comenteze la postările autorului-minune, tradus și în franceză. Au disecat cine sunt femeile din spatele tastaturii, au comentat plini de ură pe social media și, ca bonus, s-au apucat să scrie articole de presă în care ca să vezi… dovedesc din plin cât sunt de misogini. Fenomenal, ce să zic,
Două adnotări, domnule Iaru:
1. E inutil să pomeniți de tiraje într-o țară în care editurile nu publică așa ceva.
2. Pe Goodreads, cărțile nu „apar” automat dintr-o voință divină, ci sunt adăugate manual în sistem. În trecut, oricine putea face acest lucru, dar din cauza haosului creat, acum doar utilizatorii cu statut special de „bibliotecari” au dreptul să înscrie cărți noi. Aceștia știu cum să introducă corect datele (copertă, ISBN, descriere etc.) și o fac voluntar, din pasiune pentru cărți. Chiar și angajați ai editurilor nu pot adăuga cărți dacă nu au acest statut, contrar unei opinii greșite (scrise de NG) conform căreia editurile întârzie intenționat înregistrarea titlurilor.
Într-o țară care totul se învârte în jurul a 40% – analfabetism funcțional, abandon școlar, votanți AUR / SOS/POT, vii matale și îți dai cu părerea despre un trend. N-ai învățat ca orice părere, oricât de nevinovată este, dacă nu e pe placul majorității, ai belit-o?
Pare că privilegiul de a analiza „bookstagrammerismul” și de a ironiza „ikebana literară” eclipsează o realitate mult mai gravă: aceea că suntem o societate care abia mai citește. În loc să ne concentrăm pe modul în care alții aleg să popularizeze lectura, indiferent de stil, poate ar trebui să apreciem simplul fapt că se întâmplă.
Dacă nu citim nu e bine, dacă citim iar nu e bine? Sau, cumva, vă deranjează că persoanele care fac aceste postări sunt, în preponderență, femei și că îndrăznesc să aibă o opinie, chiar și una exprimată prin fotografii „glamouroase”?
Articolul de față, cu exemplul scriitorului ironizat și „penalizat” pe Goodreads, pare să valideze tocmai această lipsă de înțelegere. O simplă părere, chiar și una exprimată ironic, poate declanșa un val de ură și acțiuni de sabotaj, exact cum se întâmplă și când criticăm un stil de promovare. Poate că e timpul să ne întrebăm dacă nu cumva tocmai astfel de „glumițe” și ironii, venite dinspre unii autori, contribuie la polarizarea și la toxicitatea din mediul literar online.
Cititul n-are centură, dar misoginismul da – sau scriitura pe tocuri a băieților care n-au mai primit validare din 2004
Trăim vremuri grele. Nu din cauza crizelor economice, nu din cauza încălzirii globale sau a războaielor. Greul adevărat vine din altă parte: din faptul că o femeie a îndrăznit să pună o carte pe Instagram, lângă o floare și-un cappuccino. Și de aici, dezastrul: un scriitor se simte ofensat, altul îi sare în ajutor, iar noi ne trezim cu un articol care miroase a naftalină intelectuală și autosuficiență masculină fermentată.
Titlul? „De pe net, de pe centură, ratingu’ te sparge-n gură.” Aplauze. Gluma e undeva între un banc vechi de taximetrist obosit și un afiș de stand-up dintr-un bar unde barmanii încă mai zic „domnișoară” cu accent pe insinuare.
Așadar, femeile care promovează literatură online devin, într-un exercițiu de mare „spirit pamfletar”, asociate cu prostituția. Pentru că, în mintea unor domni în criză de relevanță, dacă o femeie are vizibilitate, voce și comunitate, sigur s-a „urcat” pe ceva. N-are cum să fie deșteaptă, pasionată sau – Doamne ferește – influentă. Trebuie musai să fie „de pe centură”. Adică, în traducere liberă, din afara clubului exclusivist al băieților care scriu între ei, despre ei, pentru ei. Acel club literar-fantomatic în care bărbăția e măsurată în metafore uzate și nota medie pe Goodreads. Și dacă tot veni vorba de „de pe centură” – aveți grijă: nu cumva să fiți chiar voi cei care-și vând demnitatea pentru un like, o citare sau o validare de la băieții din cercul literar. Aia, dragilor, e tot o formă de influensereală. Doar că mai tristă.
Articolul tău e un delir defensiv în care ai sărit să salvezi onoarea unui coleg de breaslă cu o eleganță de mahala: cuvinte aruncate ca petarde, insinuări despre conspirații ale cititoarelor și, mai ales, o titulatură care transformă critica literară într-o presupusă meserie de pe… „centură”. Faptul că folosești expresia „de pe centură“ – în contextul în care te referi la cititoare, recenzii, opinii, evaluări – e o mizerie misogină greu de ignorat. Știm ce înseamnă centura în limbajul bărbaților care scuipă pe femei când rămân fără argumente. Când asociezi femeile care scriu recenzii cu prostituția, e limpede că nu te interesează dialogul. Vrei doar să le reduci la tăcere prin rușinare, dispreț și o doză zdravănă de misoginism pasiv-agresiv. Ai putea măcar să ai decența să îți asumi că insulți – nu să te ascunzi după „critică literară“ și pamfletarism elitist. „De pe centură” nu-i o metaforă. E o insultă de birt, una jalnică și istovită.
Să ne înțelegem: oamenii ca voi nu urăsc doar bookstagrammerițele. Ura voastră e mai profundă. E frica aceea mocnită că o generație întreagă a crescut fără să vi se închine. Că literatura nu mai stă pe genunchii voștri, în cafenele cu fum gros, ci se plimbă liberă prin internet, cu cititoare care își aleg singure valorile și vocile. Și nu mai sunt impresionate de domni care bat obrazul cultural din vârful ironiei cu iz de coniac prost.
Ironizați promovarea vizuală a cărților? Foarte bine. Faceți-o cu umor, nu cu misoginie deghizată în sarcasm „academic”. Pentru că atunci când ataci femei care fotografiază cărți și le numești „de pe centură”, nu faci pamflet. Faci rușine. Ție și oricărui bărbat care încă mai confundă valoarea literară cu poziția de superior moral.
Ce-ar fi ca, pentru o clipă, să acceptați că literatura nu e un teritoriu viril care trebuie apărat de femei cu filtre pastelate și opinii ferme? Că o carte nu devine mai puțin valoroasă dacă e pozată cu un buchet de liliac. Și că niciun scriitor nu moare sufletește pentru că o „Ioana” i-a dat o steluță în loc de cinci pe Goodreads. Ce tragedie culturală: să ai „doar” 3.9 în loc de 4.2. Vă înțeleg durerea. E ca și cum ți s-ar fi topit stiloul Montblanc într-un ocean de glitter și feminisme.
Sincer, dacă un rating pe Goodreads vă zguduie atât de tare încrederea, poate problema nu sunt pietricelele, ci fragilitatea voastră emoțională.
Am citit cu un amestec de stupoare și amuzament articolul tău. Stupoare pentru tonul înfierbântat și amuzament pentru cât de departe poate merge un om ca să apere orgoliul rănit al unui scriitor care, se pare, nu suportă cărțile fotografiate în natură, alături de cafea, muțunachi și danteluță.
Dar hai mai bine să deconstruiesc, cu luciditate, lamentația ta jalnică de articol:
• „Ură”, zici?
Nu, nenicule. Ce numești tu „ură” este reacția cititorilor la comportamentul unor scriitori care perpetuează rasismul, ableismul și sexismul. Când un autor folosește cu lejeritate cuvinte și formulări deplasate iar cititorii spun „nu e în regulă”, nu e linșaj – este o reacție firească. Nu mai trăim în vremurile în care scriitorul era o autoritate imuabilă. Scrii? Atunci ești responsabil de ce și cum o faci.
• „E o glumă, domnule!”
Ai repetat ideea că toate expresiile controversate sunt, de fapt, „glume”. Ei bine, nu. O glumă care jignește o categorie vulnerabilă nu mai e glumă – e agresiune camuflată. Dacă publicul nu râde, poate n-a fost glumă, ci doar prost gust.
• Solidaritatea băieților între ei
Și acum, o întrebare retorică: dacă o femeie scriitoare ar fi fost criticată pentru limbaj ofensator, ai fi scris același articol indignat? Sau ai fi aplaudat „ura” ca pe un semn al pieței literare „lucide”?
Și, pentru claritate: nu toți bărbații scriitori sunt parte din această problemă. Dar prea mulți aleg să tacă, să justifice sau să apere derapaje evidente, în loc să se delimiteze de ele cu un minim de demnitate.
Limbajul pasiv-agresiv cu care îți scuzi colegul e exact motivul pentru care literatura română masculină pare, uneori, un club de băieți bătrâni care nu știu decât să-și acopere unii altora prostiile. Nu, mon cher. Nu e glumă, nu e ironie, nu e „autoironie“. E doar o prostie care a fost prinsă cu pantalonii jos – și acum plânge că n-a fost nominalizată pentru Oscar.
Probabil cel mai trist aspect este această solidaritate reflexă cu un autor bărbat criticat de cititoare – ca și cum întreaga breaslă masculină trebuie să se mobilizeze când unul „de-al lor” e prins cu prejudecăți. Îmi pare rău, dar nu este eroism cultural să sari în fața glonțului pentru un coleg care nu înțelege că nu mai merge cu caterinca de anii ’90.
În concluzie, ai scris un articol care nu apără literatura, ci doar orgoliile fragile ale unor autori care confundă critica onestă cu răutatea. Și ai făcut-o cu o tentă misogină atât de grosieră, încât nicio metaforă nu o mai salvează.
Poate e timpul să accepți că femeile citesc, gândesc, scriu și – da – au dreptul să nu înghită prostii doar pentru că vin de la un „scriitor român contemporan”.
Un sfat, din partea unei femei „de pe net, de pe centură“: data viitoare când vrei să scrii un pamflet, încearcă să nu te sabotezi cu propriul dispreț față de femei. Poate așa vei mai fi citit pentru idei, nu pentru nervi, caterinci și noroi.
In concluzie se pare ca nu ratingu’ te sparge-n gură ci articolul publicat ! Ati starnit viesparul daca n-ati gasit alta rima ! Cred ca pe caldura asta ati fi de acord cu pozele cu o halba de bere rece cu buchete de liliac sau mutunaki.
Oricum ți se ia, domnule! Sînt, rîd, tînăr… Tristă nostalgie. Încă o dată, păcat!
Remarcabil cum articolul reușește să combine în mod simultan precaritatea gramaticală cu certitudinea disprețului misogin. Aparent, pentru unii, recenzia de carte devine „centură” culturală, iar rating-ul un soi de desfrâu literar. E fascinant cum, în lipsa unor idei coerente sau a unui argument cât de cât articulat, se recurge la glume de trotuar ambalate în pseudo-pamflet.
Și totuși, dacă autorul și-ar fi acordat măcar la fel de multă grijă corectitudinii textului pe cât a investit în ostentație, poate că am fi vorbit despre un articol, nu despre un derapaj ortografic cu pretenții de pamflet. În loc de umor, avem ranchiună; în loc de observație critică, un amestec de resentiment și ortografie incertă. Dar poate e și ăsta un stil — doar că nu e literar, ci pur biologic: reacționar.