Dacă diavolul nu s-ar ascunde-n detalii, multe lucruri complicate ar deveni simple. Sînt un mare admirator al romanelor polițiste, iar Sherlock Holmes și Hercule Poirot m-au învățat că un muc de țigară, o pată pe covor sau o pușcă agățată pe perete în actul I trebuie să aibă consecințe zguduitoare în finalul poveștii. Hm, a naibii pușcă, vine de la Cehov, dar cred că nu se supără nimeni. Cînd cad pe gînduri, grijuliu să nu-mi julesc spiritul critic, apelez întotdeauna la amănuntele nesemnificative, alea care pînă și pe criminal îl lasă indiferent. Cine știe ce descopăr?
Cam așa stă treaba și cu ultimul proces declanșat de dl Gabriel Liiceanu și de Editura Humanitas împotriva lui Liviu Antonesei. Pe Liviu îl cunosc, hăt, de pe vremea cînd era un refuznic în carne și oase, un om căruia nici partidul, nici organele și nici binevoitorii nu i-au putut domoli spiritul rebel. Liviu era, în „grupul de la Iași”, o figură marcantă și autoritară. Pe dl Liiceanu îl știu mai puțin. Era o figură mai degrabă mitică, învăluită într-un soi de notorietate noiciană. Știam mai multe despre domnia-sa de la Europa Liberă și din subsolul Cărții Românești decît din viață.
După revoluție, dl Liiceanu a devenit editor, unul dintre cei mai importanți din România. Domnia-sa s-a băgat și în politică, fără prea mult succes, pentru că distanța dintre evaluarea filosofică și realitatea din teren s-a pus întotdeauna de-a curmezișul. Liviu Antonesei, dimpotrivă, avea tot vîntul din pupa: ales local, invitat de onoare în toate cercurile Puterii, a continuat să fie un refuznic îndărătnic și critic, și nu a marșat la nici o mărire. Pînă aici, scorul e egal. Dar iată că, în două acțiuni în Justiție, trase la xerox, Liiceanu și Humanitas îi cer poetului nostru sume identice. Filosoful, 50.000 de euro, editura, alți 50.000 de euro.
Dar pentru care fapte? Amuzat, amicul meu, poetul, bănuiește că e vorba de onoarea care i-a-njurat și de un clondir de mastică prima. Altceva nu poate fi. Pe scurt, preluarea Editurii Politice și transformarea ei în Humanitas. Dar, lăsînd amuzamentul deoparte, nu îmi pot imagina de ce păgubiții nu au dat în judecată, pînă acum, toate sursele din care s-a inspirat polemistul Antonesei. Căci au fost multe. Nu risc să îmi dau cu părerea. Nu e imposibil ca Liviu Antonesei să fi greșit. Nu știu cum va merge Justiția și nici cine va fi mai elocvent la bară. Dar eu sînt, precum v-am spus, atent la amănunte. Într-un astfel de caz, eu, unul, dacă m-aș fi considerat prejudiciat moral, aș fi cerut un leu. Unul. Ca să nu-mi umilesc financiar un adversar pe care îl cunosc bine, pe care îl respect măcar pentru renumele nepătat și despre care știu că nu va înota niciodată în bani. Nu mi-aș dori nici în ruptul capului să duc pe cineva, în caz că aș avea dreptate, la ruină. Dar cînd am auzit despre ce sumă e vorba, m-am întristat. Și, în același timp, m-am decis cu cine să țin. Fără nici o ezitare.