Ce om de cultură! Ce poet! Ce gazetar! Ce patriot! Ce politician inteligent! Ce om milos! Ce mare iubitor de cîini! Toate astea s-au spus și s-au scris despre Corneliu Vadim Tudor, după ce a murit. Și s-ar putea să-mi mai fi scăpat cîte ceva din turbinca laudelor nemăsurate care i-au fost aduse lui CVT, postum. Nu zic să se fi repezit la el, mort, toți cei pe care Vadim Tudor i-a insultat și i-a calomniat în România Mare, în Tricolorul și pe la televiziunile și posturile de radio pe unde era invitat. Creștinește e ca despre morți să vorbești numai de bine. Dar și mai creștinește e să nu minți de bine despre morți, fiindcă, oricum ai întoarce-o, minciuna tot minciună rămîne.
Nu știu cît de mult bine îi face minciuna pioasă răposatului, dar, cu siguranță, spune multe despre cel care o scrie sau o dă pe gură. Îi dă în vileag nemernicia, cinismul, ticăloșia și, în acest caz, tembelismul cultural. Singurul elogiu care stă în picioare în ceea ce-l privește pe C.V. Tudor e că avea o slăbiciune pentru cîini. Dar asta i se trăgea de la totala lui neîncredere în oameni și din dorința lui, explicabilă, de a avea parte de recunoștință necondiționată, ca unul care trata oamenii cu mai multă răutate decît hingherii care aleargă cu lațul după cîinii vagabonzi.
Au uitat ce-i care-i laudă acum chinofilia și umanismul de listele negre ale lui CVT? Cele prin care fostul lingău al familiei Ceaușescu și al Securității cerea executarea cîtorva sute de persoane, în special intelectuali, acuzîndu-le de trădare națională pentru că nu-l suportaseră pe Ceaușescu și îl detestau și pe fostul lui poet de curte?
Aș fi înțeles dacă aceste nerușinate elogii ar fi venit din partea securiștilor cu care CVT și-a ridicat partidul și a așa-zișilor patrioți care au ajuns în Parlament datorită lui. Ăștia, cel puțin, au fost complicii lui pe față. Dar cînd acad. Răzvan Theodorescu, pe care CVT nu-l scotea din „cap de cauciuc”, rîrîie extaziat despre mehritele cultuhrale ale lui Vadim, iar Ion Iliescu și Petre Roman îi laudă patriotismul, asta e o mizerie la fel de infamă ca minciunile pe care CVT le-a scris despre ei și cea mai sigură probă a complicității lor cu Vadim Tudor, în anii ’90.
Cît despre cei care regretă dispariția unui mare om de cultură și a unui mare poet, ce înțeleg ei prin mare om de cultură? Parada semidoctă și sforăitoare cu care CVT nu făcea decît dovada ținerii lui de minte în materie de istorie? În privința măreției poetice a tribunului versificator, aștept o poezie, cît de mică, prin care admiratorii lui să probeze excepționalitatea pe care i-o atribuie acestei clone a poeziilor de mîna a doua ale lui Adrian Păunescu.