În 1984, aflu că universitarul Alexandru Sincu a rămas. Adică plecase la Paris și nu se mai întorsese de acolo. Sincu era unul dintre cei mai iubiți asistenți de la Filologie. Semiotician. Mă duceam la orele lui de seminar, deși erau programate la opt dimineața, o oră de o matinalitate pentru mine apăsătoare. Asistentul nostru, scund purtător de plete, făcea o introducere în semiotică al cărei chichirez era că Sincu lua lucrurile de la capăt de fiecare dată. Dar fără să bată apa în piuă.
Era un cărturar adevărat, care credea în cercurile tot mai largi pe care le face apa, chiar dacă arunci în ea o pietricică. Știa să ne stîrnească la citit, cu aerul lui de detectiv al semnificației semnelor, fără să-și dea importanță, ca stăpîn la mîna a doua al tainelor semioticii. Ne vorbea despre maeștrii acestei discipline cu o reverențioasă lipsă de reverență, trecînd de la unul la altul cu simplitatea celui care stăpînește jargonul inițiaților, încît îl poate traduce și în limba profanilor.
Ca semiotician ce era, Sincu s-a prins înaintea multora dintre profii și confii de la Universitate că trăiam într-o lume tot mai gîtuită, așa că s-a hotărît să rămînă în Franța doar ca să nu i se mai strîngă juvățul ideologic de gît. Nu-l aștepta acolo o carieră, ci doar o lume pe care n-o cunoștea și care nu știa cine era el. A riscat o carieră călduță aici, de dragul unei libertăți cu care nu știa ce să facă acolo.
Nu știu cum s-a descurcat Sincu la Paris, dar după Revoluție n-a încercat să se întoarcă în țară, nimbat de faptul că protestase plecînd. Avea suficient umor ca să nu se dea drept disident parizian, dacă în țară nu făcuse disidență la vedere. Și mai cred că, deși era un expert în descifrarea semnelor de tot felul, deci și-ar fi putut găsi un rost pe la Externe, măcar drept consilier sau ceva acolo, cu leafă de la statul român, a preferat să tragă targa pe uscat, în libertatea lui pariziană neaducătoare de profit.
Sincu s-a întors vizibil în țară ca să-și lanseze un roman, La cîinele fidel, după care s-a dus înapoi, fără să se dea pe aici drept un reprezentant al rezistenței prin cultură – prin semiotică, vezi bine! Cu toate astea, Alexandru Sincu chiar asta a fost. Un rezistent la asalturile tot mai grosiere ale politicii oficiale, cărora le opunea, la seminarii, mica sa floretă de cercetător al semnelor, reluînd în fiecare oră de seminar, ca și cum ar fi luat de fiecare dată lucrurile de la capăt, ideea că această nouă disciplină era menită să dea de urmă adevărului, chiar dacă adevărul se găsea sub mesaje care voiau să-l facă de nerecunoscut.