Cu opt ani înainte să treacă la inamic, într-o dimineață de iulie, Alexandru D. Sturdza, pe atunci maior, a spintecat aerul cu spada, a fandat, a parat și a împuns către pieptul căpitanului Iancu Cătuneanu într-un duel care a înfierbîntat întreg corpul ofițeresc, a ținut cu sufletul la gură întreaga societate și a umflat tirajele presei de scandal.
Hipodromul din parcul Bibescu mai văzuse dueluri. Locotenenții, poeții și amorezii năbădăioși ai Craiovei mai ieșiseră pe teren să-și spele onoarea în sîngele rivalului, dar, după cele două focuri trase de comun acord în aer, onoarea ajungea să fie spălată în bere și șpriț, iar adversarii, deveniți amici la toartă, sărbătoreau, împleticiți și cîntînd, cu lăutarii după ei, două victorii în loc de una.
De astă dată, luptau doi ofițeri înverșunați și nu era cale de împăcare. Maiorul Sturdza, fiul prim-ministrului Dimitrie Sturdza, făcuse, într-o gazetă de provincie, acuzații de corupție la adresa unei părți a corpului ofițeresc, care dijmuia, laolaltă cu sergenții, soldele ostașilor. Imediat, maiorul Gheorghe Cantacuzino, fosta pasiune a principesei Maria și unul dintre cei mai nervoși cavaleriști ai armatei, l-a provocat la duel. Lui i s-a alăturat căpitanul ploieștean Iancu Cătuneanu, un zurbagiu cu faimă verificată, care invoca onoarea ori de cîte ori avea de rupt oasele cuiva. Ofițeri destoinici, dealtfel, Zizi Cantacuzino și Iancu Cătuneanu tropăiau de nerăbdare așteptînd un război care nu mai venea.
Ministrul de Război, generalul Averescu, ia măsuri împotriva celor doi provocatori la duel: îi mută la alte unități și îi bagă la arest pentru 30 de zile. Numai că armata începe să cîrtească, iar Carol I cere și pedepsirea maiorului Sturdza. Dar prim-ministrul Dimitrie Sturdza își apără fiul cu demisia pe masă. Ca să nu se producă o criză politică, șefii armatei acceptă duelul. I se permite căpitanului Cătuneanu să iasă pe teren cu maiorul Sturdza pentru ca astfel chestiunea să fie închisă.
Pe 6 iulie 1908, la șase dimineața, în iarba plină de rouă a parcului Bibescu, au pășit cei doi dueliști. Sturdza a propus și Cătuneanu a acceptat ca lupta să se dea cu săbiile. Numai că săbiile aduse de la București de maior erau curbate, grele și ascuțite de un bărbier. Erau săbii de atac călare, bune la despicat inamicul din creștet pînă la brîu, în stare să pătrundă prin coif și să reteze, la nevoie, capul unui cal. Martorii lui Cătuneanu le-au considerat prea periculoase și au cerut săbii drepte, de la București.
Pînă să fie aduse cu automobilul și să fie date la ascuțit în prăvălia negustorului Paulon, dueliștii au așteptat la umbra deasă a teilor, în țîrîitul greierilor și în bîzîitul muștelor.
Cînd armele au fost prezentate, maiorul Sturdza a cerut ca lupta să se ducă în cămașă, pentru ca, astfel, victoria să fie mai vizibilă. „Papa, îmi cunosc rivalul. Fii fără grijă!“, îi scrisese el cu o zi înainte prim-ministrului Sturdza. Și avea toate motivele să fie încrezător, fiindcă nimeni nu cunoștea, la ora aia, un spadasin mai priceput ca maiorul Alecu Sturdza.