„Vom putea fi omorîți pe stradă, copiii noștri vor putea fi violați, femeile noastre răpite și trimise de ganguri de traficanți în străinătate. România va deveni paradisul drogurilor. Procurorii nu vor mai putea acuza, judecătorii nu vor mai putea condamna, închisorile se vor goli de tot. Au făcut legi pentru apărarea criminalilor, borfașilor, șuților. Au legat mâinile Justiției.”
Gabriel Liiceanu are verbul exaltat al apostolilor băsiști din deceniul negru și fierbințeala de final de carieră a tribunului de la „Săptămîna pe scurt”. Așa înțelege cel mai cunoscut gînditor contemporan al nostru dezbaterea legilor Justiției în Parlament. Așa o iau de-a gata, pe nemestecate, cititorii și admiratorii, și așa o răspîndesc în societate, ca pe o boală cu transmitere orală și superficială. Așa se rostogolește, prin ură politică și reducționism, ghemul ideilor veninoase în perimetrul #rezist. Dacă Gabriel Liiceanu vorbește așa, mii de oameni vor vorbi așa, fără să-i mai pună la îndoială motivele, fără să-i mai cerceteze raționamentul, preferînd să se hrănească direct cu furia.
E trist că motivele unui mare editor de carte nu sînt la fel de filozofice ca opera lui, ci sînt, dimpotrivă, muiate în aceeași orbire personală din anii cultului Băsescu („Timp de zece ani cât ați fost, sunteți președintele României, nu ați făcut decât să ne așezați pe drumul pe care noi, cei care credem care e binele în chip matur al României, trebuia să ne așezăm. Și pentru asta vă mulțumim”). Pupincurismul de tip Humanitas, care a făcut ravagii în rîndul pedeliștilor de librărie, s-a dat de trei ori peste cap și iată-l, azi, transfigurat în mînie profetică.
Da, PSD e o povară politică toxică, pe care o cărăm în spinare de decenii și da, acest partid, care a reinstalat Securitatea în inima societății, a furat, de-a lungul anilor, cot la cot cu ea, nu numai din banii, libertățile și drepturile cetățenilor, ci și din timpul acestei națiuni. Da, o parte din legile care se modifică în Parlament se modifică strîmb (așa cum se întîmplă întotdeauna, așa cum s-a întîmplat și cînd le-a modificat, fără dezbatere, Monica Macovei). Dar majoritatea lor se îndreaptă, iar lucrul ăsta se face prin dezbatere, respectînd legea și dreptul de impunere pe care îl au dintotdeauna majoritățile. Doar disprețul pentru informația corectă sare peste necesarele reparații făcute legii.
Tot ceea ce vine peste această situație de fapt are ca resort simplificarea politică. E un fel de „Scoală-te tu ca să mă așez eu”, e înjurătura celor care au pierdut alegerile la adresa celor care le-au cîștigat. Iar atunci cînd lucrurile sînt deformate la modul grotesc, așa cum o face Gabriel Liiceanu, realitatea își pierde liniile clare și lasă lumea să bîjbîie prin ceața dușmăniei.