Ion Iliescu a ajuns cu bine la poarta raiului materialist-dialectic și așteaptă sfînta judecată a chimiei. A reușit să scape de Justiție, iar soarta lui postumă a rămas acum la bunul plac al istoriei, care se ocupă, după cum știm, cu amînări, cu clasări și cu neînceperea urmăririi morale.
Ion Iliescu i s-a strecurat poporului printre degete. Ăsta e marele lui cîștig. A reușit să amîne singurul război pe care l-ar fi putut pierde, cel cu societatea. Căci societatea e mereu defazată, luptă mereu cu întîrziere. Ca dovadă, s-a năpustit asupra dușmanului abia cînd dricul îl evacua de pe cîmpul de bătălie. L-a împroșcat cu blesteme și înjurături cînd mortului i se rupea.
Ion Iliescu trebuia înfruntat atunci cînd era viu și călare pe stat, cînd era puternic și capabil să producă daune. Cînd lupta împotriva lui era un risc real: economic, penal, fizic. Dar, la fel ca la revoluția din ’89, cînd împotriva lui Ceaușescu au protestat la vedere doar o mînă de oameni, cei care s-au luptat cu adevărat cu Ion Iliescu cel viu și atotputernic au fost puțini. Restul s-au ținut deoparte sau l-au votat.
Vedeta acestor zile, însă, e alt fost președinte. În timp ce Iliescu murea, Băsescu învia. Faptele lui de securist și turnător la Securitate erau recompensate. În baza lor, cel mai înalt for al justiției, CCR, l-a repus în drepturi. Uitată e poliția politică, uitat e numele conspirativ Petrov, uitat e falsul în declarații. Băsescu a fost smuls din ghearele adevărului și redat minciunii în care a trăit toată viața. Scurta perioadă de pedeapsă a luat sfîrșit. A fost un exercițiu temporar, o simulare a statului de drept, o prefăcătorie pentru mase. În fond, Băsescu e repus în ramă, ca reper al victoriei subterane, ca o declarație de nemurire a sistemului corupt.
Băsescu a păcălit mai bine ca Iliescu. A operat într-un mediu mai competitiv, cu un public mai evoluat, mai informat, mai pățit. Dar a pus pe masă aptitudini personale la care Iliescu nici n-a visat. A fost histrion, tupeist, șarlatan de înaltă clasă și securist de mare talent. Inteligența pe care nu i-o poate nega nimeni a folosit-o abuziv, în interes strict personal.
Opera lui Băsescu se poate măsura în rău cu a lui Iliescu. Și, la fel ca în cazul lui Iliescu, împotriva lui Băsescu au luptat puțini. Atunci cînd Petrov construia un aparat judiciar represiv folosind parchete, judecători și Servicii, o mare parte a societății i se gudura la picioare. Atunci cînd trebuia înfruntat, oprit, a fost slujit și pupat în cur. Lista lingăilor e destul de cunoscută.
Ca și Iliescu, Băsescu a fost detestat de popor tîrziu, la spartul tîrgului, cînd n-a mai fost președinte și cînd a fost (provizoriu) deposedat de ceea ce dobîndise prin minciună și abuz. Dar, spre deosebire de Iliescu, el a trăit și reabilitarea. Rețeaua din spatele lui e încă activă și s-a mișcat mai repede, cîtă vreme structurile care l-au protejat pe Iliescu au îmbătrînit, s-au degradat și și-au pierdut puterea. Între cele două mafii e diferență de o generație.
Și iată-l pe Băsescu ieșind din spălătoria de stat în timp ce Iliescu e coborît în tenebre. Iată-l neatins de dosarele grele, cu familia scăpată de pușcărie și aranjată pe viață, cu turnătoria iertată și recompensată mărinimos, cu onoarea restabilită oficial, cu recunoștința materială a statului în buzunar, cu averea văzută și cea nevăzută intacte și la locul lor, cu complicii eliberați din pușcărie, cu lingușeala presei restabilită și cu o oarecare influență asupra președintelui Nicușor. Cum ar zice Giovani Becali: asta înseamnă să fii mafiot!