Dacă acceptăm, cu mâna pe inimă și pe buletinul de vot, că democrația e cel mai bun sistem posibil, atunci trebuie să acceptăm și rezultatele, ceea ce produce ea când funcționează perfect. Și, dacă suntem și onești, trebuie să admitem că ceea ce se întâmplă acum, ne place sau nu, este ceea ce a ieșit din urne.
Conform INSCOP Research din iulie 2025, cercetare efectuată pe un eșantion de 1.505 de persoane, cu o eroare de ±2,5%, 66,2% dintre români consideră că Nicolae Ceaușescu a fost un lider bun. 55,8% consideră că regimul comunist a fost, per total, un lucru bun pentru România. Iar 77,2% cred că înainte de ’89 România era mai bogată. Și aici nu vorbim doar despre nostalgici senili, de oameni cu memorie scurtă și cu amintiri false, măcinați de facturi cât se poate de reale, nu! 45% dintre tinerii între 18 și 29 de ani, adică cei care n-au văzut în viața lor un magazin cu rafturi goale, o sală de naștere fără căldură, un interogatoriu la Securitate, răspund la fel. Ei n-au trăit comunismul, dar asta nu i-a împiedicat să-l aleagă!
Și, dacă democrația înseamnă să respectăm votul majorității, atunci bun venit în România pe care o vrea majoritatea, una în care Ceaușescu e lider bun, PSD e partid de stânga cu experiență, iar AUR e opoziția care, în sfârșit, spune adevărul. Restul, noi, suntem minoritatea care urlă în cor că democrația e în pericol. Ea nu e în pericol, dimpotrivă, funcționează impecabil. Și tocmai asta e problema.
Ne bucurăm de democrație de 35 de ani. Ne bucurăm atât de tare, încât am votat de șapte ori același partid care a transformat statul în feudă privată, am aplaudat privatizări care au însemnat jaf organizat, am reales primari cu dosare penale pentru că „au furat, dar au și făcut”, am trimis în Parlament oameni pe care tot ce îi recomandă sunt abjecția și nerușinarea. Ne-am bucurat de democrație cu o consecvență demnă de un popor cu vocația istorică a eșecului. În prostia noastră, ne-am mozolit cu democrația, ne-am mai dat cu ea pe sub braț, pe față, pe spate, până ne-a ieșit acum pe nas. Chiar în aceste zile!
PSD nu mai e de mult timp un partid. E nota de plată pe care România și-o trimite singură pentru 35 de ani de alegeri libere. Acest partid a transformat fiecare reformă în pradă, fiecare companie de stat în ofrandă pentru clientelă, fiecare pensie specială în feudă proprie. A produs, cu o consecvență pe care Stalin ar fi invidiat-o, exact tipul de cetățean care îl votează, dependent de stat, furios pe libertatea care îl sugrumă, nostalgic după un trecut pe care nu l-a trăit sau pe care l-a uitat voit. Performanța reală a PSD-ului nu e corupția, ci oroarea că, sub administrarea lui, a făcut ca dictatura să sune bine în memoria colectivă. Că 66% dintre români, când privesc spre mormântul din Ghencea, văd și un lider. Asta se construiește în 35 de ani de democrație funcțională.
Dacă PSD e Tatăl, AUR e Fiul, și este altceva, și același lucru, dar cu nerv proaspăt. Doar fresh legs; în rest, same brain! Toxic în structură, fascistoid în retorică, iresponsabil în program și, totuși, singurul partid care cere trei reforme pe care orice democrat european le-ar semna cu ambele mâini: 300 de parlamentari, fără subvenții de stat pentru partide, primari aleși în două tururi. Nu pentru că Simion e reformist, ci pentru că pro-europenii au lăsat reforma orfană pe marginea drumului, iar Simion a ridicat-o, a pus-o pe umăr și a transformat-o în steag eliberator.
Filozoful de la Cotroceni, cel ales cu șase milioane de voturi pentru a reforma statul, cel mai curat mandat din 1990 încoace, a făcut singur ce niciun adversar n-ar fi putut face împotriva sa. A exclus AUR din consultări și l-a transformat în martir. I-a pus lui Simion pe cap jumătatea din coroana augustă și a ignorat astfel unul din cinci români care a votat acest partid. A meditat la principii constituționale în timp ce PSD și AUR scriau, pe sub masă, împreună, moțiunea de cenzură. Și acum ne anunță că va refuza să numească un premier susținut de majoritatea parlamentară, exact ceea ce fostul președinte al Curții Constituționale spune că nu are acoperire în legea fundamentală.
Mediatorul tuturor românilor. Cu excepția majorității!
Dacă PSD și AUR ajung la putere, și totul indică că vor ajunge, România va trăi, probabil, pentru prima oară în 35 de ani, singurul și adevăratul proces al comunismului. Nu comisia Tismăneanu, nu dosarele de la CNSAS, nu editoriale în publicații citite de aceleași zeci și sute de mii de oameni care votează oricum altfel. Ci procesul real, la urne, acolo unde, pe buletinul de vot, vom pune ștampila pe „Ceaușescu, să ne ierți / Că-n decembrie am fost beți”.
Și poate de-abia atunci vom simți, pe propria piele, că suveranismul ca program de guvernare înseamnă, în practică, izolare europeană, fonduri blocate și monedă care se prăbușește. Și, mai ales, că nostalgia pentru Ceaușescu are un preț curent, nu doar unul memorial. Că „atunci era mai bine” e o teză care se verifică în timp real, cu factura în mână.
Acest tăvălug, odată pornit, va putea fi, cum ne avertizează istoria, greu de oprit. Astfel de regimuri nu pleacă politicos după un mandat. Dar, admiteți, prăbușirea va fi un proces democratic. Și ne vom mândri cu asta. Vom putea spune că România n-a procesat comunismul în tribunale, ci direct la urne. Vom fi națiunea care a inventat un proces juridic nou: condamnarea democrației prin exercitarea ei. Am votat liber, corect, transparent, cu observatori internaționali, în cabine individuale, cu ștampila în mână și am ales să demonstrăm că specia umană, lăsată să decidă singură, știe întotdeauna să aleagă bestia care o asuprește. Nu din ignoranță, ci din convingere profund democratică. Nici în manuale nu vom fi victimele unui dictator — asta ar fi fost onorabil, aproape glorios —, ci autorii lucizi ai propriului dezastru. E o distincție rară. Puțini o ating!
Doar așa, filozoful de la Cotroceni va avea, în sfârșit, ocazia de a media ceva cu adevărat măreț.