Mîna lui Dorin Cocoș, obișnuită cu lopata și cu număratul banilor, e încleștată, în joacă, pe beregata lui Orban. Ludovic e gata să se sufoce, dar rîde, așa cum fac măscăricii de salon, ca să scape din strînsoare. În dreapta, Elena Udrea, decoltată după standardele fostului șef Navrom, îl privește cu milă și zîmbește pentru camere. Acțiunea se petrece în primul mandat de primar al lui Băsescu. Orban e viceprimar și se gudură pe lîngă puternica familie Cocoș. E păcăliciul care caută ocazii, care măcăne și se lasă pălmuit de puternicii zilei ca să le intre în voie, ca să rămînă în încăpere atunci cînd se discută funcții și se dau bacșișuri. Priviți fotografia. Chitara nu apare, dar e limpede că Ludovic a adus-o cu el, ca orice lăutar care pîndește prilejul.
Guvernul Orban a venit la putere din dorința maniacală a președintelui Iohannis, sprijinită de dosarele unor parlamentari și de telefoanele unor ofițeri. Această acumulare cantitativă a dus la saltul calitativ, care, pînă una-alta, e în gol. Guvernul Orban a închis perspectiva optimistă și la creșterea economică, și la deficit. A deschis poarta devalorizării leului și dobînzilor grele, fiindcă ministrul Cîțu se împrumută cu frenezia de pe vremuri a lui Giovani Becali, cînd pierdea la cazinou. Ministrul Bode de la Transporturi promite 17 ore în trafic pe Valea Prahovei și mută termenele autostrăzii într-un viitor gata traumatizat. Ministrul Muncii joacă alba-neagra cu pensionarii și le flutură nemurirea pe la nas, același nas prin care ar putea fi obligați să respire pînă la 70 de ani, ca să vadă pensia. Aproape toți miniștrii par să-și fi sincronizat prostia și comit gafe, fiecare după puterile lui. Liniile de forță ale guvernării Orban sînt amatorismul, clientelismul și bîlbîiala. Așa că te întrebi: de ce a trebuit dat jos PSD-ul, cînd toate astea existau deja?
Politic, firește, există îndreptățirea necesară. PNL are libertatea, legitimitatea și oportunitatea să-și extindă puterea, numai că, după cum se vede, nu are nici condițiile, nici voința și nici mintea să guverneze mai bine.
Tot acest tărăboi de după prezidențiale e lipsit de scop național. Nu există un plan de guvernare, un proiect de dezvoltare, un desen al noului bine public, în fine, nu există o poveste credibilă și demonstrabilă a progresului prin guvernarea Orban. Că așa, plecați voi ca să venim noi, cum s-a întîmplat în realitate, se putea face și într-o țară nelocuită.
Interesează pe cineva sinceritatea asta tîmpă a neputinței? Încălzește pe cineva ridicatul din umeri și declarațiile de genul: „Stăm rău, nu putem face nimic, au furat ceilalți”? Lumea vrea rezolvări, vrea cifre și termene de execuție, vrea contracte semnate și lucrări începute, vrea ca lucrurile să se petreacă azi. Asta așteaptă oamenii să faci atunci cînd izgonești pesediști ca să pui liberali.
Dar așteptarea se ia la întrecere iar cu veșnicia. Ludovic Orban e în fruntea acestui nou exercițiu de stagnare națională, pus în scenă din lăcomie, incompetență și servilism. Cel care necheza ca un păcălici sub strînsoarea mărinimoasă a lui Cocoș conduce acum o țară. Azi, e drept, nechează sub altă strînsoare, dar gîtul lui a știut mereu să se plieze după mîna care-l strînge, așa încît să nu-l incomodeze la cîntat.
Pentru doar atîta lucru, popularii europeni au început să-i zică „Orban cel bun”, ca să-l deosebească, chipurile, de „Orban cel rău” al Ungariei. Numai că n-a luat nimeni în serios o comparație. Viktor Orbán e un lider matur și puternic, cu o viziune clară și unitară, curajos, bun de gură, charismatic și școlit la Oxford. E suveranist, autoritarist, ba chiar puțin dictator, dar capabil să-și susțină frontal poziția și să-și asume riscuri majore, de stat și particulare. A fost premier al Ungariei în patru mandate, în total 14 ani, după alegeri cîștigate democratic. A strîns în jurul lui un grup de colaboratori loiali și experimentați, cu studii solide, și a făcut din economia Ungariei o mașină care merge înainte pe cea mai bună infrastructură auto din Europa de Est, cu toți ungurii la bord.
Guvernul lui „Orban cel bun” e un cîine care urmează căruța Cotroceniului pe un drum care nu duce nicăieri. E gata să se gudure și abia aici, la acest capitol cîinesc, poate să se compare cu valorile maghiare. Nu cu rasele lor de pază, de vînătoare și de luptă – Vizsla, Komondor sau Kuvasz –, ci cu alea mai docile. I-am putea spune Guvernul Puli*.
* Puli este o rasă de cîini din Ungaria, lățoși, ascultători, cu capul mic și devotați stăpînului.