Creangă a venit în vizită pe la Eminescu și, pentru că n-are ce face, îi cotrobăie prin manuscrise.
– Bădie Mihai, cum adică „când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare“?
– Ce ți-e neclar? Vrei acum să-ți explic ce-a vrut să zică autorul?
– Nu, nu. N-o să te-ntreb cum exact sufli tu în lumânare cu genele. Corpul tău, treaba ta, nu mă bag. Fiecare să facă ce vrea! Dar de ce sufli într-o lumânare? Încă mai folosești lumânări în anul 2021?
– Of, Ioane! Ce vrei să fac dacă m-am debranșat de la electricitate? Tu știi cât mi-a venit lumina pe luna trecută? Zece milioane pentru o simplă odaie închiriată într-o casă de târgoveți din strada Speranței. Și nici măcar n-am folosit aerul condiționat. Așa-mi trebuie dacă am cumpărat curent de pe piața concurențială.
– Chiar e mare factura.
– Nu-mi permit să dau atâția bani. Prefer să stau fără lumină.
– Dar de-acum vine iarna. O să se-nsereze devreme.
– Nu-i nimic. O să merg și eu mai devreme la culcare.
– Și serialele? N-o să te mai uiți la Netflix și HBO?
– Mai bine-mi scriu singur un serial, sub forma unui poem de 98 de strofe despre o fată de împărat.
– Nu știu ce să zic. Un poem de 98 de strofe nu sună prea captivant. Dacă vrei, bădie, vin eu pe la tine să-ți zic „Povestea porcului“. Da, știu, e despre un porc, dar măcar e o poveste și e spusă în proză, așa cum vorbesc oamenii.
– Da’ poezia mea ce-are?
– Nu știu, mereu mi s-a părut că-i ceva suspect cu oamenii care vorbesc în versuri. M-am ferit de ei.
– De ce?
– Ți-am zis. Sunt suspecți. Sunt genul de oameni care ți-ar încărca aiurea factura la curent.
– Hmm. Să știi că ai dreptate. Adevărul e că oferta pe care am primit-o era în versuri, dar nu mi-a dat de bănuit. Mi-am zis doar: hei, ce bine, și-a găsit Alecsandri de lucru la ENEL.