Ion Creangă merge de 1 Mai la mare, împreună cu o fată Bianca, pe care a cunoscut-o pe Tinder. E prima oară când cei doi se văd în viața reală. Cu o seară înainte, Creangă și Bianca au stat la povești la telefon până după miezul nopții. Bianca a povestit despre cum a fost să lucreze de-acasă în ultimul an, de când cu pandemia, iar Creangă a povestit despre un crai care avea trei feciori și despre cum voia craiul să-l trimită pe unul dintre feciori la Verde Împărat și până la urmă l-a trimis pe feciorul cel mic, pentru că el s-a dovedit cel mai viteaz.
– Stai, și care-i faza cu Spânul? întrebă fata la un moment dat. Era doar chel, ca CTP, sau nici nu-i creștea deloc barbă?
– Nu contează.
– Cum să nu conteze? Vreau să știu cum să mi-l imaginez pe Omul Spân.
– Nu știu, probabil că ambele.
– Era chel și n-avea nici barbă?
– Da.
– Bun, deci era, practic, Bendeac.
– Da, era ca Bendeac înainte să-și lase barbă, spuse povestitorul, ușor iritat.
Acum, Creangă și Bianca au ajuns la mare, în Vamă, dar lui Creangă nu îi vine să intre în apă.
– De ce? E prea rece apa? îl întreabă Bianca, gata să facă mișto de el că ditamai bărbatul bărbos și supraponderal se teme de niște apă rece.
– Nu, îi răspunde Creangă. Mi-e că dacă mă bag în apă să mă scald vine mămuca și-mi fură hainele de pe mal.
Bianca rămâne cu gura căscată.
– Bun, deci sunt multe chestii în neregulă cu ce-ai zis, dar să știi că noi aici îi spunem plajă, nu mal.
– De ce? E, practic, malul gârlei.
– Nu e gârlă, e mare.
– Da, e o gârlă mare.
– E doar mare.
– Am crezut că mare e doar prescurtarea voastră de la gârlă mare.
– Nu, e doar mare și atât. O mare, două mări.
Eminescu rămâne în București de 1 Mai și vrea să iasă la terasa Obor, cu Titu Maiorescu și cu Veronica Micle.
– Sunt cei mai buni mici din București. Sunt niște mici nepereche, îi spune Eminescu Veronicăi Micle.
– Nu chiar, intervine criticul. La Cocoșatu sunt cam la fel de buni, doar că-i mai departe.
– Care-i faza, ești și critic de mici acum?
– Nu sunt critic de mici, dar mi se pare că la Cocoșatu sunt la fel de buni ca la Obor.
– Hei, gata, nu vă mai certați, încearcă Veronica să-i calmeze. Nu mergem la nici un mic. Urăsc micii, nu vreau să râgâi usturoi trei zile de-acum încolo.
– E 1 Mai, trebuie să mâncăm mici, spune autorul poemului „Împărat și proletar“.
– Cine zice? Hai mai bine să mergem toți la mine, propune Veronica. S-a întors văr-meu de la Paris și miroase-n toată casa a șosete murdare. Sigur a adus brânzeturi fine.
Cei trei merg acasă la Veronica Micle cu cinci sticle de vin roșu, dar până la urmă beau tot vinul pe stomacul gol. De fapt, mirosea a șosete murdare de la niște șosete murdare, nu de la altceva.