Greu de imaginat cum a ajuns un lăutar rom între picioarele unei rusoaice din Leningrad, dar Gogu Rădulescu e dovada că a acest lucru s-a întîmplat. Încrucișarea soiului scandinav de stepă cu pigmenții muzicii de petrecere a pus pe fizionomia copilului o expresie de coreean gras și vesel, cu ochii ca două fante, îngropați în obraji, și cu frizura lui Kim Jong-un. Așa arăta în tinerețe Gheorghe Rădulescu, zis Gogu, singurul comunist cu origini mizere și cu studii economice solide din epoca interbelică.
Pe durata studenției, Gogu a fost liderul Frontului Studenților Democrați, organizație aflată în conflict cu studenții legionari. Era înfipt, isteț și charismatic, motiv pentru care adversarii lui din Legiune au plănuit să-i facă de petrecanie. Chiar Constantin Noica, student și el la Universitate și simpatizant al Căpitanului, era la curent cu proiectul de lichidare. Gogu a fost însă prevenit și atentatul n-a mai avut loc, dar încrederea lui în viața veșnică s-a clătinat atunci destul de serios.
Sub aparența activismului studențesc, Gogu lucra mînă în mînă cu Cominternul, fiind racolat și stipendiat de sovietici. Asta l-a îndemnat ca, odată cu trecerea armatei române peste Prut, în 1941, să dezerteze și să treacă la ruși. Rușii, însă, nu mai aveau evidența colaboratorilor din România, așa că Gogu a petrecut anii războiului într-un lagăr din Siberia. În 1946 a revenit în România, adus de Ana Pauker, și a primit pe mînă funcții politice și executive. A fost ministru și membru al Comitetului Central, dar au fost perioade cînd a fost arestat, anchetat și, apoi, reabilitat. După 1956, cînd Securitatea a început să aresteze studenți și intelectuali, Gogu Rădulescu a aflat că într-una din pușcăriile politice zace, bolnav și supus inaniției, Constantin Noica.
Se povestește că Gogu, care în perioada aia era mare grangur în partid, i-ar fi spus colonelului care comanda închisoarea că Noica e un filozof cunoscut peste hotare și că dacă moare va ieși scandal în presa din Occident. Evident, el, ca șef al închisorii, va fi făcut răspunzător și se cam știe cum procedează partidul. Așa că cel mai bine e ca deținutul Noica să primească o ciorbă în plus, așa încît nimeni să n-o pățească. Se zice că toate astea s-au petrecut fără știrea Securității și că, astfel, Constantin Noica a supraviețuit. Apoi, peste mulți ani, filozoful i-ar fi trimis lui Gogu un bilet în care îi mulțumea „pentru cele văzute, dar mai ales pentru cele nevăzute“.
Genul ăsta de legendă se sprijină și pe faima pe care Gogu și-a dobîndit-o în epoca ceaușistă, cînd invita și adesea proteja oameni din lumea literară, artistică și universitară. Devenit apropiat al lui Nicolae Ceaușescu, Gogu beneficia de puteri și posibilități largi. De la adăpostul lor cultiva poeți, actori și critici ai regimului comunist, care au ajuns cu timpul să-i ridice un soi de statuie pentru băutele și micile atenții cu salam și portocale pe care Gogu le oferea. El însuși, cînd se pilea, îl înjura pe Ceaușescu, neuitînd, însă, atunci cînd se trezea, să-i fie cel mai umil servitor.
Evenimentele din decembrie ’89 l-au surprins pe Gogu Rădulescu exact în această poziție, de slugă necondiționată a secretarului general. A fost arestat și la scurtă vreme a murit la spital, răpus de viața bună, bogată în spirtoase de import, pe care a dus-o la vîrful regimului comunist.