M-aș simți ca musca la arat să mai comentez pățania Coldplay. Nimeni nu va face vreun pas înapoi din părerile (și prejudecățile) dobîndite. Dar ce mă interesează în urma acestei uriașe (și inutile) confruntări e cum ajung oamenii la concluzii și la convingeri și cum nici o dovadă contrară nu are importanță în discursul ulterior. Cît despre mine, eu cred (dacă are vreo importanță) că publicul a huiduit muzica, și nu interpretul. Pe ce mă bazez? În primul rînd, pe mărturiile participanților, destule, și numai eu am citit peste douăzeci. Oamenii respectivi, buni sau răi, sînt martorii direcți. Deși nu contează că eu îi cred, important e că sînt multe luări de cuvînt, care au o temă comună și o explicație asemănătoare. Imediat a venit replica tăioasă a celor care NU au participat că manelistului i s-au strigat măscări și i s-au adresat injurii rasiste. Mă îndoiesc, tocmai pentru că publicul „snob“ (așa sună grosul acuzațiilor) e unul care face parte din secțiunea „progresistă“ a societății și, chiar dacă aceasta e „snoabă“ sau tocmai din cauza asta, nu trece la injurii rasiste. Dar să presupunem că chiar s-a întîmplat. Dovada? S-a afirmat că sînt zeci de înregistrări cu injuriile rasiste. Convins că există, am căutat măcar una, să aud cu urechile mele. Se știe că la concerte filmează oamenii. Deci ar fi ușor de verificat. Ce să vezi, n-am găsit. Dar asta nu a avut nici o importanță.
Așadar, toată tevatura sună cam așa: cei care nu au fost la concert zic că e rasism, cei care au fost zic că nu, că au huiduit muzica.
E clar că nimeni nu va da un pas înapoi. Ceea ce contează e felul în care cei care nu au văzut, nu au auzit știu mai bine decît martorii ce și cum s-a întîmplat. Am să fac o observație măruntă. În seara a doua nu s-a mai huiduit, deși a venit aceeași categorie de public.
Și am să fac apel la vechiul meu învățător într-ale polemicii, Karel Capek, care zice așa: „6. Imago. Constă în faptul că adversarului real i se substituie o momîie neverosimilă, după care această momîie este răsturnată în chip polemic. Se polemizează, de pildă, cu ceva ce nici nu i-a trecut prin gînd adversarului combătut și nici n-a spus niciodată în acest sens; i se demonstrează că este sărac cu duhul și că greșește, pe niște teze care într-adevăr sînt sărace cu duhul și greșite, însă nu sînt ale sale“.
Problema, așadar, e dacă acuzațiile de rasism se confirmă sau nu. Dar nu vom ști cu siguranță, pentru că fiecare e liber să creadă ce vrea. Însă noi, cei din publicul spectator, am putea oare să ne formăm o părere cît de cît corectă? Eu zic că putem. Iar singura cale spre un adevăr cît de cît parțial sînt datele exacte, probele necontaminate nici de ideologie, nici de pixelul albastru.
Hai să încercăm. Turneul trupei se axează pe integrare și toleranță, pentru categoriile artistice defavorizate. Mă tem că aici nici măcar în startul alegerii artistului român nu s-a respectat principiul călăuzitor. Cică în Elveția au cîntat cu Roger Federer. Poate Roger e într-o situație dramatică. Poate elvețienii au uitat de el și-l tratează cu curul. Nu știm ce tragedie o fi trecut peste Alpi. În cazul lui Babasha, însă, lucrurile sînt ceva mai clare: e number one pe YouTube, cu peste 19 milioane de vizualizări. Cîntă peste tot, are fani din toate categoriile sociale și etnice, care îl cheamă și îl ascultă. Iar textele manelelor lui vorbesc despre o lume stratificată, intolerantă, misogină, discriminatorie, ilegală și abuzivă, exact cum va fi cerut Coldplay, numai că, vai, vorbesc (cîntă) despre toate astea cu o imensă admirație. E un stil de viață în care numai cei mai tari și numai bărbații au drept de viață și de moarte. Hm, aici cred că lucrurile se complică. Modelul artistic al tînărului e complet opus modelului politic al trupei călătoare.
Iar pînă la ora concertului nu avem cunoștință de nici o discriminare, nici un atac la adresa artistului, pe criterii etnice sau rasiale. Nu a fost lapidat public (șeimuit, cum se spune), nu a fost interzis, nu a fost discriminat, nu cîntă pe străzi, nu trăiește în sărăcie, nu e în pericol de excludere. Deci nu face parte (întocmai ca Federer) din acea categorie pe care un PR șmecher pare să o vîndă frumos ambalată. Dimpotrivă, ambii invitați sînt milionari. Și cred că orice demonstrație se poate opri aici.
Însă rămîne o întrebare simplă: de unde insistența pe rasism? Și aici încep (și eu) cu presupunerile fără demonstrație – dar mi-e permis, sper, să trag spuza pe turta mea. Există multe persoane care au nevoie ca de aer de nedreptate, de intoleranță, de rasism (de misoginie încă nu, poate cu altă ocazie, că altminteri li se strică fengșuiul), ca să poată aparține unui trend, unei ideologii, unei bule. Și există alte cîteva persoane care o duc bine dacă e rău sau dacă se demonstrează că e rău.
Dar vin la sfîrșit și zic: e chiar foarte rău în multe locuri din România. Cei care caută rasism în papură ar putea, cu aceleași intenții, să găsească ceea ce există de decenii în mediile defavorizate, în comunități, la periferii. S-ar putea să fie surprinși cîte destine tinere se frîng în comunități, cîtă nedreptate și cîtă violență deformează soarta fetelor rome. Toate lucrurile astea există. Doar că ele trebuie căutate acolo unde sălășluiesc cu adevărat. Nu la nefericitul ăla de concert strălucitor.