Nașterea unui copil e un motiv de bucurie. Uiți de toate. De foame, de sete și de chestia aia numită somn, de care, spun legendele, te bucurai înainte de venirea micului terorist. Dar cine mai crede în legende? În fine. După ce trece șocul original, revii la realitate și te duci să te ocupi de chestiile legale, pentru că și angajații bugetari trebuie să-și justifice existența.
Prin urmare, iau dosarul și merg liniștit spre Starea Civilă din sector, să iau certificatul de naștere. Îl știți, actul care vi se cere pentru orice mizerie birocratică, mai ales cînd aveți buletin. Pentru că așa e statul român: ți-am dat buletin, deci act oficial cu poză și elemente de securitate care atestă că tu ești ăla și nu altcineva? Perfect, adu și certificatul de naștere, să nu creadă lumea cumva că am devenit normali. În fine. Găsesc ușa, bat, intru.
– Bună ziua, primiți cu un proaspăt cetățean?
– Primim, primim. Unde s-a născut?
– În spitalul X.
– Atunci nu.
– Aveți și un argument sau doar chef de bătaie?
– Să vă explic: spitalul X e în alt sector. Deci nu contează dacă părinții stau în sectorul acesta, nu contează că nou-născutul stă în sectorul acesta, nu contează că pînă și ultimul imbecil certat cu logica ar spune „Hai să facem actele acolo unde trăiesc oamenii aia”. Dumneavoastră trebuie să mergeți în sectorul în care e spitalul, pentru că așa știe statul să simplifice birocrația.
– Bine, mă duc în sectorul Y.
– Nu mai mergeți.
– De ce, e posibil să rezolvăm aici?
– Nu, acolo au închis deja. E trecut de ora 1.
Am ajuns în sectorul Y două zile mai tîrziu, timp destul ca să mă bucur că ăla micu’ nu s-a născut în cîmp. Atunci ar fi trebuit să fac un sat, să adun oameni, să le fac case, să fac primărie, să țin alegeri, să merg la Guvern cu alte acte care să ateste că, da, există satul și abia apoi să merg la Starea Civilă de acolo și să înregistrez nașterea.