Peneliștii au încetat de multă vreme să mai poată pretinde că ar fi, cumva, urmașii de drept ai celor ce formau Partidul Național Liberal până în 1946. Urmașii Brătienilor sunt cu atât mai puțin. Cumva, de când au înghițit PDL-ul, au făcut-o cu tot cu Noua Românie, partidul lui Virgil Măgureanu. Asta și multe altele, inclusiv o grămadă dintre oamenii pe care i-au avut sau încă îi mai au la vârful partidului, îi îndreptățesc să se revendice, mai degrabă, din stirpea lui Gheorghe Pintilie (aka Timofei Bodnarenko), Nikolski, Doicaru, Pleșiță sau Iulian Vlad. Văzând câți colaboratori ai Securității s-au refugiat, după 1989, în PNL, câți copii de securiști au ajuns în cele mai înalte funcții interne, parcă-ți vine să-l parafrazezi pe Păstorel. Doar că nu am mai spune, azi, „Căpitane / Nu fi trist! / Garda merge înainte / Prin Partidul Comunist“, ci „N-a fost totul în zadar, / Secu merge înainte / Prin Partidul Liberal“.
De la un asemenea partid puteai să te aștepți – era și normal – să promoveze în diverse funcții oameni care pot să nuanțeze atât de mult acțiunile Securității, încât din negru să facă alb.
Un astfel de om, de exemplu, este Mădălin Hodor. Angajat al SRI, Hodor a funcționat, multă vreme, drept far călăuzitor al Societății Civile strâns unite în jurul doamnei Kövesi, al domnului Coldea, al Parchetelor și așa mai departe.
De la Mădălin Hodor au aflat alde Pora și secta ei că procurorul Lazăr, care înfăptuia minore acte de poliție politică la Aiud, nu e una și aceeași persoană cu Augustin Lazăr, șeful Parchetului General. S-a dovedit, hélas, că erau fix una și aceeași persoană.
De la Mădălin Hodor, înveșmântat în mantia lui de super-istoric angajat la CNSAS, au aflat alde Pora și gașca ei din jurul revistei 22 că Traian Băsescu nu a fost colaborator al Securității. În cele din urmă s-a dovedit că Traian Băsescu a fost un turnător ordinar, cu numele conspirativ Petrov.
De la Mădălin Hodor au aflat românii că deținuții politici ale căror vieți au fost distruse în timpul experimentului Pitești erau „niște căcați cu ochi care se torturau între ei pentru un blid în plus“.
Tot Hodor ne-a explicat că deținuții politici n-au suferit cine știe ce în pușcăriile comuniste, pentru că, de fapt, toți cei 23 de milioane de români erau deținuți la vremea aceea, doar că într-o închisoare ceva mai mare. E drept, nu 23 de milioane de români luau bătaie zilnic, 23 de milioane de români puteau, totuși, să iasă din case, să umble pe străzi, să meargă în concedii, să una sau alta. Dar, în capul acestui mare istoric angajat al SRI, toți sufereau la fel.
Același Hodor (ce să facem?) a jubilat atunci când judecătorii i-au exonerat pe ucigașii lui Gheorghe Ursu, explicându-ne el, din nou, că securiștii erau deștepți, logici și așa mai departe.
Pentru toate acestea și pentru multe altele asemenea (de exemplu, în podcast-ul lui, Hodor se și lansase în campania electorală a lui Sebastian Burduja, pus pe bară între timp), istoricul sereist Mădălin Hodor a binemeritat, așa că peneliștii l-au propus, susținut și votat pentru un post de membru al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. E ca și cum ai pune un piroman – șef la pompieri, un criminal – șef la Omoruri, un evazionist – șef la Finanțe sau, iată, un securist – șefuleț la studierea dosarelor Securității. Slava!