Statutul Elevului e ceva rău. Malefic. Sinistru. Diabolic. Genul de chestie care intră noaptea pe geam și se ascunde în dulap, de unde scoate sunete dubioase, doar-doar se vor speria copiii de poltergeist. În plus, lasă urme pe covor și nu vine niciodată în uniformă, ci în haine de firmă, ca să umilească săracii și să își arate buricul cu piercing. Pe scurt, cam așa poate fi rezumat valul de revoltă profesorală care a umplut de spume discuția legată de noul proiect.
Bine, nu s-au revoltat toți. Judecînd după reacții, s-au revoltat profesorii cărora statutul le amenință poziția de vechili.
Sigur, sînt formulări și cereri care amenință stabilitatea sistemului și nu e bine să fie acceptate. Asta dacă uităm că sistemul e clădit de 25 de ani pe reformă după ureche, pe pile, pe șpăgi, pe impostură, pe spectacole de magie pedagogică unde dispare calitatea an după an. Sau că singurele creșteri ale educației sînt alea la analfabetism sau la abandon școlar. Altfel, oamenii au dreptate, trebuie stabilitate, că altfel e anarhie. Probabil că așa ziceau și oamenii luminați din România acum 150 de ani: „Cum adică să mergem la budă în casă în loc s-o facem în fundul curții? Și cum adică să ne spălăm pe mîini cu apă care vine din perete? Ce-i bagabonțeala asta? Băi, noi avem tradiții, că altfel nu țineam grămadă țara asta atîtea sute de ani, deși abia ne-am unit de vreo șapte”.
Dar să luăm precizările incriminate pe rînd.
Elevii cer să nu le mai fie confiscate bunurile la şcoală – da, un mic cretin care strică toată ora cu ultima manea e o ipoteză plauzibilă. În plus, telefoanele și reportofoanele sînt rele, pentru că înregistrează cadrele didactice. De exemplu, pe alea care cer șpagă de Crăciun sau rag/urlă/țipă la elevi pentru că așa se face educație. Nu insist, cazurile au făcut carieră prin presă. Și e foarte bine.
Dreptul de a contesta notele primite – chiar zilele trecute a apărut cazul unei profesoare specialistă în note proaste, urmate de sugestii subtile de tip „toată lumea la pregătire la mine”. Situația e cunoscută, măgăria e dovedibilă, statul stă. Deci da, contestarea notelor e un lucru rău.
Dreptul de a fi informaţi cu cel puţin trei zile înaintea unei lucrări scrise – pentru că elevul trebuie să știe totul, oricînd. Pentru că școala pregătește pentru viață și viața e plină de surprize. Nu știi niciodată cînd poate sări din tufiș o gagică de la HR care să urle: „Avem un post de manager special pentru tine, dar trebuie să ne spui acum, pe loc, între ce ani complet irelevanți a domnit un voievod obscur din veacul al XII-lea!”. În plus, nu e ca și cum mediile anuale ar conta la admitere. Sau că educația românească ar trebui să promoveze idei periculoase de tip „Hai să facem o chestie programată clar din start și nu heirupisme românești”.
Dreptul de a-şi evalua profesorii prin intermediul unor fişe anonime – profesorii buni ar fi chiar curioși. Ceilalți vor fi jigniți. Cum să-și permită niște țîngăi să-i judece pe ei? Elevii vin la școală ca să tocească materia, nu ca să învețe să judece.
Ultimele două le-am lăsat grupate. Elevii vor dreptul de a protesta. Și vor dreptul de a refuza să participe la cursuri dacă orarul s-a îngrășat cu mai mult de șapte ore pe zi. Foarte bine. În România se vorbește prea mult și se protestează prea puțin. Au fost zilele post-Colectiv și apoi liniște. Liniște în care șefii de partide au primit coloane oficiale. În care s-au votat pensii speciale. În care, în general, s-a revenit la nesimțirea mioritică. Și n-a mai urlat nimeni. Generații cu chef mai mare de protest sînt un lucru bun pentru societate.
Și orarul mai lung de opt ore zilnice? Nu, asta nu. Elevul trebuie învățat de mic cu overtime-ul. Că așa ajunge un sclav model pe plantație. Și în școală face overtime pe gratis, ca să nu ceară cumva un salariu prea mare cînd va ajunge angajat.