Stând pe jos, în soarele puternic al acelei zile de 25 septembrie, minerii păreau obosiți și însetați. Se așezaseră singuri ca animalele dintr-o cușcă la zoo și acceptau să fie priviți de bucureșteni. La început, doar ziariștii se încumetau printre ei, restul curioșilor stând pe margine. Nimeni nu uitase vizita făcută în 14-15 iunie 1990, nimeni nu știa cum avea să se termine vizita asta. Dar la început era liniște. Nici minerii nu erau atât de mulți, nici atât de fioroși, nici bucureștenii nu știau dacă să se răzbune pentru iunie ’90 sau să pună umărul la căderea Guvernului Roman.
O delegație condusă de Miron Cozma a intra în Guvern, la negocieri. Mineri aleși ce sprânceană făceau drumuri între clădirea Guvernului și mulțimea din piață, cărând bidoane cu apă pe care li le umpleau jandarmii care păzeau Guvernul. Era liniște și aproape voie bună.
Câte un ziarist mai îndrăzneț, poate cu tendințe suicidale, îi întreba pe ăia de ce i-au bătut pe studenți, pe intelectuali, pe… Ăia, minerii, se scuzau. Că n-au fost ei, că securiștii, că extratereștrii. Încă era pace.
Și, brusc, de nicăieri, se aude o voce: „Ortaaaaci, nenorocitul de Roman nu vrea să ne mărească salariile!“. Brusc, cele câteva sute de mineri s-au ridicat în picioare, nedumeriți. Ei ce trebuiau să facă acum? Răspunsul a venit printr-un urlet, lansat de nu se știe cine: „La ataaaac!“.
Mă mai uit și acum, din când în când, la imaginile filmate dintr-unul dintre blocurile aflate atunci în construcție pe marginea Pieței Victoriei. Minerii se înghesuie pe mijlocul clădirii Guvernului. Jandarmii, marea lor majoritate militari în termen, se baricadează în clădire. Ziariștii aleargă pe lângă, de-o parte și de alta a berbecului mineresc. Eu sunt pe aripa stângă a atacului, chinuindu-mă să văd totul cât mai de aproape. Aveam un sacou din petice de blugi, făcut de mama, greu de confundat. Seara, când s-a uitat la știri, nu l-a ratat nici tata, care se aștepta ca la ora aia eu să fiu la școală. Dar ce să fi făcut la școală, când în București se scria, din nou, istoria?
Luptele dintre mineri și cei care apărau Guvernul au fost, cumva, hilare. Atacurile erau haotice și necoordonate, iar apărătorii nu făceau decât să tragă cu gaze lacrimogene din interior. Minerii nu mai erau doar mineri. Mulți bucureșteni li se alăturaseră, uitând de măcelul din timpul mineriadei anterioare. Petre Roman era un dușman pentru dărâmarea căruia merita să te aliezi cu minerii. Petre Roman și, mai apoi, Iliescu. Cel puțin așa sperau unii, în acele ore.
În stânga Guvernului, cum te uiți la clădire dinspre „Antipa“, au apărut, în trombă, două ARO-uri din care au coborât vreo 14 uslași. Acum cu uniforme de jandarmi, Ce-au făcut, ce n-au făcut, cert este că într-un sfert de oră nici un miner nu mai ataca Guvernul. Ăia 14 băieți preluaseră inițiativa și, cumva, conducerea dispozitivului. Li se alăturaseră și trupe de jandarmi cu scuturi și căști, bătând ritmic cu bastoanele. Încet-încet, prin ceața grenadelor cu gaze lacrimogene, minerii au fost împinși pe străzile care dădeau în Piața Victoriei.
Se lăsase seara, iar Piața Victoriei fusese eliberată. Acum, luptele se dădeau mai mult pe străzile laterale. Minerii au ajuns, în noaptea aia, până pe la Piața Unirii, fugind de jandarmi. Unii, mai întreprinzători, au reușit, în gașcă, să ademenească câte vreun jandarm prin vreun gang, să-l bată și să-l lase fără scut, cască și baston. Dar astea au fost cazuri izolate. În general, în noaptea aia minerii și-au cam luat-o.
Cu atât mai surprinzător a fost a doua zi, când minerii stăpâneau orașul.