Ortacul Liber n-a fost un succes de tarabe. Se tipăreau, în 1990, peste 1.000 de titluri în toată țara și toate aveau tiraje serioase. Nu concuram cu nici unul dintre titlurile astea și nici nu-mi propusesem. Eram un puști de 15 ani care termina clasa a IX-a și care scria prostioare pe o mașină de scris din 1938. Asta nu mă împiedica să mă cred un Mihai Cârciog în devenire. În definitiv, aveam ziarul meu, în care scriam ce voiam eu. Nu-mi mai amintesc mai nimic din ce scriam în Ortacul Liber, cu excepția topurilor cu muzica favorită a minerilor. În viziunea mea, desigur. Șapte sau opt numere, cât am „tipărit“ din Ortacul Liber, pe locul 1 în topul ăla a stat, mereu, Seek & Destroy. Avea și Ion Iliescu o melodie preferată: Master of Puppets. Descoperisem Metallica, desigur, și învățam engleză din versuri. La școală făceam franceză și germană. Și azi sunt mândru că pot să pronunț cât de cât corect Landwirtschaftliche Produktionsgenossenschaft. E atâta poezie în aceste cuvinte, atâta profunzime, încât n-ai cum să nu te întrebi de ce unii consideră limba germană o limbă dificilă, grea, urâcioasă. Landwirtschaftliche Produktionsgenossenschaft. În ce altă limbă se spune mai frumos Cooperativa Agricolă de Producție?
Chiar dacă Ortacul Liber n-a fost un succes comercial, un succes tot a fost.
Tata a făcut un pachețel cu toate numerele prestigioasei publicații și l-a trimis, prin intermediul unui bun prieten de-al lui, la redacția publicației Secolul 20. Nu știu nici azi cum a prezentat asta. În mare, trebuie să fi fost o chestie de genul „Uite, asta face fii-miu. Cică vrea să fie ziarist…“.
Ăia de la Secolul 20 s-or fi amuzat, mai ales de demers. N-aveam vreo legătură cu ce se scria acolo. Dar măcar n-au aruncat foile alea la gunoi. le-au trimis mai departe. Cât o fi călătorit Ortacul Liber prin redacții bucureștene nu știu. Nu mult, în orice caz. Nu se terminase luna iunie când tata mi-a zis: „Mâine trebuie să te duci la ora x la Editura Cartea Românească. Te întâlnești cu un domn, Călin Angelescu. A văzut Ortacul Liber, i-a plăcut și vrea să vorbească cu tine“.
Nu vă așteptați să spun că n-am prea dormit noaptea, că am stat ca pe jar așteptând întâlnirea, că… Nu. Am dormit lemn. Nu era vreo revelați, era, în capul meu, o confirmare a faptului că sunt bun. Aroganță de puști de 15 ani.
Am ajuns, desigur, a doua zi la Cartea Românească, purtându-mi cu greu importanța pe umeri. Eram convins că toată lumea din 311 știe că merg spre editură, cu treabă, și de aia se uită toți la mine, pe șest. Probabil și comentează în mintea lor, invidioși.
Călin avea un birouaș mic, undeva pe la mansardă. Am intrat, cu aroganța prăbușită, finalmente, și nu-mi mai amintesc, iar, mai nimic. Nu știu ce-am zis, nu știu ce mi-a zis Călin. Nimic-nimic. Dar, cumva, am reținut esențialul: urma să ne vedem din nou, pe Moșilor, în redacția unei reviste noi: Cațavencu.
Am plecat de la Cartea Românească mai puțin entuziasmat decât venisem. Cațavencu? Ce dracu’ mai era și asta? Acolo ar urma să scriu eu? (După cum vedeți, nu-mi puneam problema că n-o să scriu.) Cațavencu, frate? Ăsta-i nume de revistă? De ce nu 22? De ce?
N-am găsit Cațavencu la nici o tarabă de ziare. La nici una, iar pe vremea aia erau ceva.
Eu, ziarist de renume mondial, publicat deja în revista Ligii Studenților, proprietar al publicației Ortacul Liber, să ajuns să scriu în ceva ce nici nu se găsește pe tarabe. tristă soartă…
*
Moșilor. O casă veche, în apropiere de intersecția cu bulevardul Carol, cam pe lângă hotel Modern.
Intru, mă uit cam derutat după Călin Angelescu. Nu-l văd. Vorbesc. Primului om pe care-l întâlnesc. „Bună ziua, îl caut Pe Călin Angelescu, aveam întâlnire la ora asta.“ „Și tu ești?“ „Aaa, sunt Patrick. Patrick André de Hillerin mă cheamă, aveam întâlnire cu domnul Angelescu…“ „Tu ești puștiul ăla, da. Mi-a zis Călin. Hai să vorbim!“
Așa am intrat în redacția Cațavencu. Pe ușă, în spatele lui Ovidiu Nacu, zis și Batalu’, patronul revistei.
„Am citit ce mi-a dat Călin, e simpatic, ai umor, băi, ăsta e puștiul ăla, ce vrei să faci mai departe, păi, hai, scrie ceva, nu, nu acum, când poți, adu textul și dacă ne place îl publicăm, da, da, chiar îmi place, bla-bla…“
Într-un colț al camerei, un tip negricios, cu o mustață fabuloasă, ridică interogativ capul din hârtiile pe care desena ceva. „Băi, cum se scrie Ferrari?“ „Stai că mă duc afară, să văd pe mașină“, îi răspunde un blonziu mic de statură din alt colț al camerei. Primul dialog Mardale-Mihaiu pe care l-am auzit.
Nu l-am mai văzut niciodată pe Călin Angelescu. Am mai întrebat, la un moment dat, despre el. Se mutase în Olanda.
Mulțumesc mult, Călin, pentru mâna întinsă atunci și odihnește-te în pace. Cumva, e mai bine că n-ai apucat să vezi ce dezastru ai ajutat să se nască 🙂