După prima incursiune în redacția Cațavencu am reușit să citesc, în cele din urmă, revista. Ba chiar vreo câteva numere deodată. Le primisem înainte să plec. Mi-a fost mai ușor, în felul ăsta, să scriu ceva.
Până la urmă, nimerisem bine. Deși se tipăreau peste 1.000 de titluri de presă în zilele alea, niciunul nu era ca revista asta. Era ceva acolo, aparte. Deja toți cei care scriau în presă se întreceau în analize cât mai lungi și cât mai complicate, care să le demonstreze erudiția, inteligența, nasul fin. S-au consumat atunci păduri întregi pentru niște scenarii care mai de care mai fanteziste. Se întorceau lucrurile pe toate muchiile, se făcea paradă de lecturi mai vechi sau mai recente, se specula orice zâmbet, orice încruntare, orice cuvânt spus mai altfel la televizor.
Da, se făcea și atunci multă meta-presă. Deși erau și foarte mulți ziariști pe teren. Practic, vedeai la televizor transmisiunile live din Parlament, dar cumpărai ziarele, mai ales pe cele de opoziție, pentru a citi ce se întâmpla prin culise. Apăruseră personajele politicii dâmbovițene, apăruseră și câțiva ziariști vedetă. Nu, nu apăreau la televizor, pentru că televizoarele recepționau doar două programe românești, ambele de stat: TVR 1 și 2. De fapt, nu se mai numea TVR. Era TVRL, Televiziunea Română Liberă.
TVR a fost instituția cu cel mai mare impact imediat printre români. Zilele și nopțile alea începute pe 22 decembrie 1989, ora 12,51, au cimentat o încredere de care TVR avea să scape greu de tot, în ciuda eforturilor insistente pe care le-a făcut încă din ianuarie 1990.
Momentele de confuzie, scuzele, încercările de a face ceva cum trebuie au durat extrem de puțin. De la lacrimile de crocodil vărsate în fața telespectatorilor de la care și-au cerut iertare, aceiași prezentatori de știri și emisiuni care lustruiseră decenii regimul comunist au trecut, fără mari probleme de adaptare, la lustruirea noii conduceri a țării. „L“ ăla din TVRL venea, de fapt, de la libertatea de a face exces de zel.
La începutul lui 1990, prin ianuarie sau februarie, TVR a schimbat brusc placa. De unde transmitea în direct orice manifestație mai importantă din fața Palatului Victoria, brusc a încetat să mai facă asta, într-o seară, motivând că, din cauza ceții, carul de reportaj al televiziunii nu funcționează.
A fost momentul în care Revoluția Română în Direct a luat sfârșit, abrupt, iar România a încetat să mai vadă și să mai audă ce se întâmplă în București.
Oricâte ziare și reviste ar fi existat, oricât de mari le-ar fi fost tirajele, încet-încet televiziunea a câștigat. Și, din păcate, nu era decât una, aia de stat, care se lăsa folosită din răsputeri.
Manifestațiile Opoziției erau descrise succint, prin propoziția „s-au strigat lozinci antiguvernamentale și antiprezidențiale“. Imaginile erau mereu dinspre marginea mulțimilor, astfel încât să pară că este vorba, de fapt, despre oameni puțini și răsfirați. Dacă prin cadru treceau și ceva oameni ai străzii, camerele insistau asupra lor. La fel se întâmplă și azi, dar, culmea, de tratamentul ăsta nu se mai bucură opozanții FSN-ului, ci simpatizanții principalului partid moștenitor. Despre Piața Universității se știa, în țară, prin intermediul TVR, că este un loc unde se strâng niște derbedei, blochează accesul ambulanțelor în zona centrală și, desigur, se scandează lozinci antiguvernamentale și antiprezidențiale, în acele momente în care țara avea nevoie de liniște.
Într-o seară, un procuror a apărut în emisiunea de știri a TVRL și a citit un comunicat în care cei din Piața Universității erau acuzați că „au profanat obscenități“. George Marinescu, Cornelius Roșiianu, Petre Popescu, Paul Șoloc, Florin Mitu și, desigur, Felicia Meleșcanu aveau acum liber nu doar la bălit pe lângă noii șefi, ci puteau să-și și exprime cât mai fățiș ura. Aveau pe cine să înfiereze, aveau un dușman pe care-l puteau pune la colț.
Într-o seară, Felicia Meleșcanu a citit o știre și, de vreo două-trei ori, a folosit în locul sintagmei „partidele istorice“, „partidele isterice“. Fără să-i tresară vreun mușchi, fără să-i tremure vocea, dar cu o imensă bucurie în priviri.
De la asta a pornit primul meu text publicat în Cațavencu. Era despre partidele isterice și femeile istorice.
Acum chiar făcusem un pas mare înainte. Nu mai publicasem nici într-o revistă studențească cu apariție meteorică, nu publicasem nici pe niște coli A4, la o mașină de scris, ci publicasem într-o revistă care deja ajunsese la numărul 8. Și pentru că deja cariera mea jurnalistică mergea atât de bine, am plecat în vacanță.