5 aprilie
Dragă jurnalule, azi i-am lăsat vreo zece apeluri nepreluate lui Vladimir. Degeaba, însă. N-a sunat înapoi. O avea treabă, nu zic. Știu că e foarte ocupat în perioada asta, dar putea și el să trimită un SMS, ceva. Sau chiar să mă sune, pentru câteva secunde, ca să mă asigure că se gândește la mine și la planurile pe care ni le-am făcut împreună, de a nu mai porni războaie cu nimeni.
6 aprilie
În sfârșit, m-a sunat Vladimir. M-a întrebat cam așa: „Băi, Șoigule, cum stai cu masacrul ăla? Merge treaba?“. Apoi, după ce mi-a auzit vocea și și-a dat seama că a greșit, a închis imediat, fără nici o explicație, fără să-și ceară scuze. E ocupat, e clar. Dar, între două masacre, ar putea să dea și el un semn. Sau, dacă are mâinile ocupate pentru că e în plin proces de schingiuire a unor civili ucraineni, ar putea să mă pună pe speaker. Cer prea mult? Nu cred. Mi se pare foarte nedrept ce face.
7 aprilie
Azi mi-am luat inima-n dinți și hainele army și m-am dus la el. Vlad, vreau să te ajut, i-am zis. Hai să lucrăm împreună. Nu mai suport atâta indiferență din partea ta. Știu că ești ocupat, dar hai să fim ocupați împreună! Ce faci? Bombardezi niște sate din Ucraina? Lasă-mă și pe mine să-ți dau o mână de ajutor. Am și eu arme, chiar nucleare. Am trupe de elită, am soldați bine instruiți din Legiunea Străină. Aș putea să-i trimit ca să luăm împreună Mariupolul, să fie orașul nostru. Orice s-ar întâmpla pe viitor, vom avea mereu Mariupolul, de care să ne amintim cu plăcere. Iar după ce terminăm treaba, putem, în sfârșit, să mergem undeva și să stăm de vorbă despre cum am putea aduce pacea în Europa. Vreau să fim pe o faleză, doar noi doi, și să-mi promiți că n-o să mai invadezi nici o țară. Până atunci, te ajut la ce vrei tu, inclusiv cu niște masacre și alte crime de război, numai să mă pot întâlni cu tine, numai să-ți mai eliberezi puțin programul ca pe o republică separatistă din fostul spațiu sovietic. Indiferența ta mă omoară ca pe un civil nevinovat ce sunt.