Cum mergi pe străduțele perpendiculare cu Calea Griviței, să dai în Gara de Nord, după ce slalomezi printre căcații moi de câine, poți ajunge la Muzeul CFR. Apropo, mămicilor și tăticilor de blănoși care nu strângeți după ei pe drum, am o urare pentru voi. Să vi se balege Yeti – Omul zăpezilor pe covorul din sufragerie în Duminica Paștelui, fir-ați ai naibii de oameni frumoși și simpatici!
Revenind la muzeu, trebuie spus că este unul aproape imersiv. Imediat după ce intri pe ușă, te scufunzi în realitatea căilor ferate române.
-Se poate plăti cu cardul?
-Nuuuu, nu se poate cu cardul. Dar vedeți pe la oameni, întrebați prin jur, poate vă ajută cineva cu un Revolut, să vă dea ei și…
-Doamnă, în primul rând, suntem în 2026, speram să aveți POS. În al doilea rând, am venit la muzeu, nu să-mi fac prieteni noi.
-Nu e vina mea, noi le-am tot zis să ne pună POS, dar degeaba.
Plec la cel mai apropiat bancomat care îmi vine în minte, cel din gară. Pe drum mă gândesc că dacă aveam măcar 10 lei, nu 15, cât costau biletele, îi băgam doamnei discret, în buzunar, ca în tren, și rezolvam repede treaba. Poate am ratat din start experința autentică CFR din cauza proastei inspirații de a nu veni pregătit cu cash.
Mă întorc, plătesc, vizitez. Muzeul e fascinant dacă îți plac dioramele și trenulețele electrice. Mai poți vedea machete de vagoane și locomotive în tot felul de dimensiuni. Sunt poze vechi și obiecte pe care feroviarii le-au folosit de-a lungul istoriei căilor ferate. În aer simți o ponoseală specifică companiei, nu poți cumpăra nimic, pentru că nu s-a gândit nimeni la asta, probabil. Să-și poată lua copiii un chipiu ne naș, un fluier, o lanternă, orice mizerie mică care să despovăreze statul măcar de un salariu lunar al unui acar de la CFR.
M.T.