De 35 de ani, Gabriel Liiceanu se chinuie să mai scrie un text care să aibă ecoul Apelului către lichele. Nu-i iese. La fel cum nu-i ies nici elogiile pentru politicieni. De fapt, pentru un anumit politician pe care l-a numit „președintele meu“ și căruia profesorul de filosofie s-a făcut că nu-i vede nici greșelile politice, nici ticăloșiile. Iar atunci cînd s-a aflat că președintele său a fost turnător la Securitate cu pseudonimul Petrov, Gabriel Liiceanu n-a suflat o vorbă despre asta, deși politicianul său preferat a comis fals și uz de fals în formă continuată cînd a declarat în scris și oral că n-a avut treabă cu Securitatea decît în condițiile pe care i le-a impus legea. A fost, e atît de greu pentru Gabriel Liiceanu să admită că a greșit cu elogiile sale nemăsurate la adresa cuiva care s-a dovedit un turnător fără scrupule?
Profesorul de filosofie, care în Apelul către lichele îi învăța pe alții să facă un pas înapoi ca la tango, n-a pășit nici măcar în lateral, ca la vals, cînd s-a aflat de isprăvile elogiatului său, sub pseudonimul Petrov. A tăcut cum n-a făcut-o cînd venea vorba despre Ion Iliescu, pe care l-a acuzat de barbarie ca patron ce a fost al mineriadelor. A tăcut, cum de asemenea n-a tăcut cînd Klaus Iohannis și-a terminat cel de-al doilea mandat. Atunci, exasperatul Liiceanu nu s-a cramponat de laudele cu care îl întîmpinase pe Iohannis la primul mandat. A scris despre profesorul de fizică din Sibiu că a fost un păcălici care a lăsat în urmă o dezamăgire totală stîrnită de aroganța, dezinteresul și atitudinea lui sfidătoare față de cei ce l-au ales. L-a dat în gît că, la plecarea de la Cotroceni, a trîntit ușa și a lăsat țara în ceață. Nobile, justificate reproșuri! Dar turnătoria cu care Petrov a nenorocit oameni și minciunile cu repetiție ale aceluiași cînd a pretins că n-a slujit poliția politică din România nu meritau să fie infamate de moralistul patriei? Or, în loc să-și caute cuvintele cu care să-l boscorodească pe președintele său, cînd acesta s-a văzut spălat de păcate de Curtea Supremă, G.L. căuta pesemne metafore și nemăsurate hiperbole pentru a-l sprijini pe premierul Ilie Bolojan. Cu cine să-l compare el pe reformatorul venit de la Oradea? Cu omonimul său, Sfîntul Ilie aducătorul de ploaie? Prea puțin! Liiceanu și-a provocat o epifanie: a văzut în persoana lui Bolojan un nou Moise, cel ce i-a condus pe evrei prin deșert și a primit din partea lui Iahve, pe munte, cele zece porunci. Iar de la noi? „Ați mai întîlnit vreun om politic de la Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu, Regele Carol I, Regina Maria, Iuliu Maniu sau Corneliu Coposu care să fi avut ca valoare civică supremă slujirea și loialitatea față de țara lui?“, i-a întrebat G.L. pe poporeni, grav atins de aripa inspirației, încît a început să viseze la clonarea de 40 de ori a lui Bolojan, cîte o clonă pentru fiecare județ. Hiperbolă să fie dacă o cer interesele patriei, dar, cu aceste laude nesăbuite, Liiceanu le-a furnizat o nesperată muniție adversarilor lui Bolojan care i-au ridiculizat la pachet atît pe lăudatul premier, cît și pe nu tocmai dezinteresatul său lăudător.