Întrebat ce părere are că Mircea Cărtărescu n-a fost primit în Academia Română, Gabriel Liiceanu, șeful editurii la care publică autorul Levantului, n-a răspuns la chestiune, ci la o întrebare pe care și-a pus-o singur: „De ce-ar vrea cineva să devină membru al Academiei?“. Eseistul Liiceanu enumeră în crescendo mai multe motive pentru care cei dornici de nemurire instituționalizată ar trebui să se abțină. „A fi membru al Academiei, în actuala ei configurație, nu este oare o simplă cocardă nedemnă? De ce să vrei să faci parte dintr-o Academie care, absorbindu-te, te dezonorează în loc să te onoreze?“, e de părere Liiceanu. La sfîrșitul răspunsului său, autorul Apelului către lichele e de părere că firma nemuritorilor de azi ar trebui desființată, iar în locul ei să fie făcută una nouă „ca apa neîncepută“.
Așadar, dacă e să ne luăm după spusele șefului Editurii Humanitas, unde Cărtărescu și-a publicat toate cărțile, scriitorul n-ar fi trebuit să facă cerere de primire în Academie. Asta și pentru a nu fi coleg cu Nicolae Breban, unul dintre cei doi membri ai Academiei care au votat împotriva lui Mircea Cărtărescu. (Celălalt e Valeriu Matei, un scriitor obscur pe care Liiceanu n-a găsit de cuviință să-l menționeze.) „De ce, mă întreb, ar vrea cineva să fie coleg de Academie cu Nicolae Breban care, între 1973 și 1979, trimitea dedicații pe Bunavestire, Animale bolnave sau Îngerul de ghips, «cu adîncul omagiu al autorului», «Tovarășului Nicolae Ceaușescu» – «simbol și garanție a unei Românii comuniste, demne și libere», «pe care o poartă pe umerii Săi uriași» – și „Tovarășei Elena Ceaușescu», înclinându-se «profund» în fața «neobositei Sale activități în slujba științei și umanizării relațiilor noastre socialiste, protectoare a Artelor»?“ Profesorul universitar de filosofie Gabriel Liiceanu ar fi putut adăuga aici și strania disidență a lui Nicolae Breban din anii totalitarismului, cînd romancierul făcea naveta Paris-București și era prieten cu generalul de Securitate (tizul său) Nicolae Pleșiță.
Există însă destui membri titulari și corespondenți ai Academiei Române cărora nu li se poate reproșa nimic, chiar dimpotrivă, încît mai rezonabil ar fi fost dacă, în loc să-i ceară desființarea, Gabriel Liiceanu s-ar fi întrebat cum de au ajuns membri acolo persoane a căror biografie și/sau operă nu i-ar fi calificat pentru această instituție.
Căci dacă un autor ca Valeriu Matei a ajuns membru de onoare al Academiei Române și, din această postură, îl ușuiește pe Mircea Cărtărescu e clar că ceva nu e în regulă cu criteriile de selecție ale acestui for venerabil.