Lucy, ultimul film al lui Luc Besson, e atît de prost încît despre el abia dacă poți să spui ceva. E atît de prost încît, asemeni filmelor foarte bune, trebuie să te uiți tu de la un cap la altul.
Mă rog, să zicem că el ar putea fi povestit foarte ușor, căci este de o simplitate pe care, la fel, o întrevezi doar în cazul capodoperelor. Dar cum naiba să povestești momentul în care Lucy – ultra-drogată cu o substanță care te face să-ți folosești creierul la maximum, nu doar 7%, cum se spune într-un folclor științific – se plimbă cu un scaun prin istoria lumii și-a Pămîntului, ajungînd la un moment dat printre dinozauri? Serios, stă pe un scaun printre dinozauri. Dinozaurii o văd și vor s-o halească, iar ea se întoarce în prezent. Timp în care, vai, ea vorbește despre om, despre existența umană și ce-ar trebui să fie ea, dar nu e.
Prinsă de niște traficanți de droguri, Lucy, altfel o studentă din Taiwan, e transformată în „măgăruș”. I se bagă în abdomen o pungă cu acest drog revoluționar pe care trebuie să-l treacă în Europa. Un accident face ca punga să i se spargă în interiorul organismului. Dar Lucy nu e moartă, Lucy se transformă. În ce? Într-o supraființă: gîndește cum nu a mai gîndit nimeni, simte cum nu a mai simțit nimeni, pentru că acum creierul ei începe să funcționeze la o capacitate din ce în ce mai mare. Bineînțeles, știe să se bată într-un mare fel, c-așa sînt – lucru cunoscut – ființele care își folosesc creierul foarte mult.
Cam pe-aici se termină ceea ce ar fi trebuit să fie un film de acțiune la care să te uiți și despre care să spui mai apoi: Mmm, da, dacă n-ai altceva mai bun de făcut, merge!
În paralel cu Lucy îl vedem pe un mare profesor universitar, o somitate într-ale creierului, nimeni altul decît Nelson Mandela, cum ar zice Monica Macovei. Exact, e vorba de Morgan Freeman. Meclă de înțelept, bătrîn cît să mai funcționeze la capacitate maximă, profesorul nostru ține o prelegere despre cît de puțin, ca procent, folosește omul din creierul său. Deci e o prelegere în care unul care-și folosește 7% din creier și alții ca el încearcă să-și imagineze cum ar fi dacă și-ar folosi mai mult. În fapt, este cam ce-a vrut să facă și Luc Besson. Iese o meditație filosofico-științifică tristă, la care ți-e jenă că, fie și doar ca spectator, participi.