Lucy, ultimul film al lui Luc Besson, e atît de prost încît despre el abia dacă poți să spui ceva. E atît de prost încît, asemeni filmelor foarte bune, trebuie să te uiți tu de la un cap la altul.
Mă rog, să zicem că el ar putea fi povestit foarte ușor, căci este de o simplitate pe care, la fel, o întrevezi doar în cazul capodoperelor. Dar cum naiba să povestești momentul în care Lucy – ultra-drogată cu o substanță care te face să-ți folosești creierul la maximum, nu doar 7%, cum se spune într-un folclor științific – se plimbă cu un scaun prin istoria lumii și-a Pămîntului, ajungînd la un moment dat printre dinozauri? Serios, stă pe un scaun printre dinozauri. Dinozaurii o văd și vor s-o halească, iar ea se întoarce în prezent. Timp în care, vai, ea vorbește despre om, despre existența umană și ce-ar trebui să fie ea, dar nu e.
Prinsă de niște traficanți de droguri, Lucy, altfel o studentă din Taiwan, e transformată în „măgăruș”. I se bagă în abdomen o pungă cu acest drog revoluționar pe care trebuie să-l treacă în Europa. Un accident face ca punga să i se spargă în interiorul organismului. Dar Lucy nu e moartă, Lucy se transformă. În ce? Într-o supraființă: gîndește cum nu a mai gîndit nimeni, simte cum nu a mai simțit nimeni, pentru că acum creierul ei începe să funcționeze la o capacitate din ce în ce mai mare. Bineînțeles, știe să se bată într-un mare fel, c-așa sînt – lucru cunoscut – ființele care își folosesc creierul foarte mult.
Cam pe-aici se termină ceea ce ar fi trebuit să fie un film de acțiune la care să te uiți și despre care să spui mai apoi: Mmm, da, dacă n-ai altceva mai bun de făcut, merge!
În paralel cu Lucy îl vedem pe un mare profesor universitar, o somitate într-ale creierului, nimeni altul decît Nelson Mandela, cum ar zice Monica Macovei. Exact, e vorba de Morgan Freeman. Meclă de înțelept, bătrîn cît să mai funcționeze la capacitate maximă, profesorul nostru ține o prelegere despre cît de puțin, ca procent, folosește omul din creierul său. Deci e o prelegere în care unul care-și folosește 7% din creier și alții ca el încearcă să-și imagineze cum ar fi dacă și-ar folosi mai mult. În fapt, este cam ce-a vrut să facă și Luc Besson. Iese o meditație filosofico-științifică tristă, la care ți-e jenă că, fie și doar ca spectator, participi.
propaganda, propaganda si iar propaganda… asta cu 5-7-15% din creier e o idee pentru minti inguste. gen: stai frate, ca eu nu-mi folosesc decat o zecime din creier… daca as folosi tot ce am as fi superman. unii nu folosesc deloc creierul… si se plang atata… si vine filmul asta sa le cante in struna.
ideea e cred printre cele mai mari minciuni ale umanitatii. cred ca e pentru mediocritate sa se simta linistita. confortabila. pai, geniul a ajuns sa folosesca 15-20% din capacitatea creierului :))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))) plm, poate are instalat alt sistem de operare cine stie… sa trecem cu totii pe win 8.1, android sau iOS… :))) ca sa fim la zi cu update-urile si sa folosim creierul la capacitate maxima.
poate ca trebuie sa se spuna ca in fapt creierul e ceva mai complex de atat si trebuie sa mai coordoneze si alte organe si sa ia si alte decizii in afara de cele de gandire rationala in afara. poate ca 7% ala e doar partea rationala. restul are sensul sau acolo… dar mediocritatea o sa spuna ca nu foloseste decat 7% din creier… restul e cantitate neglijabila…. :))
OK, un fel de Limitless mai prost.
Uitati-va totusi la „Under the skin” cu Scarlett. Ala e film.