După ce tăiase și spînzurase, din convingere, pe vremea realismului socialist, Paul Georgescu se apucase de scris romane. Avusese la un moment dat multă putere în lumea literaturii. Pe atunci scria critică. În afară de ceea ce toca el în literatură ca edec al realismului socialist, Paul Georgescu avea și răutăți pe care le folosea împotriva confraților întru convingeri politice.
Era fiul doctorului din Slobozia, cel ce umbla cu șareta din dotare pe la pacienți, de i-au rămas comuna și satele din jur recunoscătoare și după ce a murit. Paul Georgescu își dobîndise celebritatea fiindcă fusese condamnat la moarte pentru activități comuniste pe vremea lui Antonescu. Cum România intrase în război, intrase în vigoare legea marțială și pentru civili.
Paul Georgescu știa la ce se expunea. Putea fi acuzat de trădare de țară, cum a și fost. Pentru asta îl aștepta pedeapsa cu moarte. În ultima clipă pedeapsa îi fusese comutată la pușcărie, din înaltul ordin al șefului statului, căruia i se făcuse milă de tinerețea lui Paul Georgescu. Iar asta fără ca tînărul să fi abjurat.
Legenda spune că mama condamnatului s-ar fi dus în audiență la nevasta lui Antonescu și ar fi convins-o să pună o vorbă bună pe lîngă generalul devenit șeful statului. Așa se face că viitorul critic literar a scăpat de execuție.
Totuși, cînd PCR-ul a ajuns la putere, Paul Georgescu n-a ezitat să-i execute literar pe scriitorii care nu se potriveau cu doctrina partidului, în partea ei literară. Profesorul Crohmălniceanu îmi povestea mai tîrziu că în anii aceia, ai obsedantului deceniu, cum i-a zis Marin Preda, cînd și el, Croh, a făcut destule rele, Paul Georgescu se simțea cît se putea de bine scriind texte de condamnare la moarte literară a confraților reacționari. Asta se întîmpla pe vremea lui Gheorghiu-Dej. După așa-numita liberalizare a regimului literaturii din primii ani ai ceaușismului, Paul Georgescu s-a repliat. A lăsat-o mai moale cu ideologia și a început s-o dea pe valoarea estetică a scriitorilor, susținînd tineri scriitori la început de drum, printre care și pe Nichita Stănescu. Și a început să scrie romane pe care în perioada atotputerniciei sale critice probabil că le-ar fi atacat pe temeiuri ideologice.
Cînd Paul Georgescu a murit de moarte bună, el ajunsese cu totul altceva decît fusese în anii ’50: criticul care susținea tineri autori talentați și romancierul care evalua critic societatea românească, așa cum devenise. Paul Georgescu știa că era urmărit de Securitate, în convorbirile sale telefonice, dar nu-i păsa. Avea un capital politic care-i îngăduia să spună ce crede, la telefon, în lungile convorbiri cu confrații. Atunci cînd Paul Georgescu a murit și a fost înmormîntat la Străulești 2, un soi de maidan transformat în cimitir, am fost printre cei puțini care l-au vegheat, cu gîndul la romancierul și la criticul care se metamorfozase.