Acum pare aproape de la sine înțeles acest ghiont dat istoriei europene la 24 ianuarie 1859, dinspre Țările Române, cînd s-a făcut Unirea. Unire de care n-aveau chef marile puteri ce făceau cărare prin Moldova și prin Țara Românească ori de cîte ori li se năzărea sau aveau ceva de împărțit. Așa că ea s-a făcut printr-o licență, ca să nu-i zic păcălire a marilor puteri.
În cele două țări a fost ales același domnitor, un ofițer nu prea cunoscut, boiernașul Cuza. Cîte pertractări secrete vor fi avut loc în cele două țări pentru a se ajunge la numele colonelului Alexandru Ioan Cuza? Cel ce avusese treabă cu administrația publică doar ca pîrcălab de ținut, în Moldova, și poate că dacă ar fi avut vreo funcție mai înaltă, n-ar fi intrat în cărți. Cuza a devenit astfel primul navetist al României, Iași-București, ca domnitor peste cele două țărișoare.
Tot ce s-a făcut atunci a părut o mare improvizație, ca și divanele ad-hoc. Or, agenții noștri diplomatici s-au văzut în situația de a susține prin canțileriile europene o unire care, de fapt, nu prea era și de a-i convinge pe puternicii vremii că acest construct statal rezultat dintr-o șmecherie politică trebuia luat în serios. Toate relațiile personale au fost puse la bătaie, toate pilele diplomatice au intrat în funcțiune, și asta în timp ce la Iași se întîmpla o răzmeriță antiunionistă, sprijinită se pare și de ruși, de pe urma căreia mitropolitul însuși a fost salvat de fanii săi, fiind pitit într-un butoi.
Un amestec de ridicol și de curate sentimente patriotice, și dacă mai adăugăm că domnitorul Cuza și-ar fi semnat, cum se povestește, abdicarea în timp ce se afla în pat cu o amantă, ai zice că toată această treabă a Unirii a avut parte de un uriaș umor involuntar, care ar fi trebuit să dizolve proiectul Unirii. Dar, cum-necum, Cuza a abdicat și s-a exilat, iar în locul lui a fost adus pe tron tot un ofițer, dar dintr-o familie cu vechi ștate regale, cel ce avea să devină Regele Carol. Și toate astea după ce Principatele Unite, care nu erau luate diplomatic în seamă ca atare, l-au făcut pe dracu-n patru ca să fie recunoscute în Europa. Diplomații noștri, care tehnic nu existau, s-au folosit de relațiile lor personale și de influența „primelor doamne” pe unde au putut – la Paris, bunăoară – ca să fie recunoscută Unirea. Probabil că nu vom afla niciodată cum au stat de fapt lucrurile și cît de mult le datorăm boiernașilor pașoptiști și fiilor de boieri cu greutate sau rubedenii de domnitori, cît au pus umărul la recunoașterea Unirii. Dar dacă n-ar fi fost ei atunci, istoria noastră ar fi fost alta. Poate inimaginabil de alta.