În iunie 1995, la 79 de ani, filozoful și eseistul Mihai Șora apăra poarta echipei de fotbal a Universității București într-un meci amical cu selecționata redacțiilor Academia Cațavencu și Europa Liberă. Costumat în pantaloni de trening și tricou alb, cu ochelarii puși în iarbă, lîngă bară, fostul ministru al Educației din Guvernul Roman a dat la iveală o neobișnuită sete de joc și o agilitate de panteră. Plonja la șuturile plasate, intervenea curajos în picioarele atacanților, degaja puternic și își încuraja echipa de studenți ca un adevărat căpitan. La fazele de poartă, din ochii lui inundați de blîndețe țîșneau flăcări. Atunci, profesorul de metafizică devenea un fel de Helmut Duckadam dezlănțuit. Din cîte țin minte, am luat bătaie la un gol diferență. Și nu fiindcă n-am tras destul pe spațiul porții, ci fiindcă Mihai Șora a apărat ca un leu. Iar după fluierul final, i-a mărturisit unui coechipier că de la un timp stă mai mult în poartă fiindcă nu mai poate alerga tot meciul.
Puțini dintre cei care-l înjură azi își amintesc figura lui luminoasă din anii ’90. Vorbea cu precizie și eleganță, purta pe față și în gesturi o liniște amabilă, de profesor imposibil de contrazis. Fusese ministru în primul guvern de după revoluție și demisionase după mineriadă. Era personaj central la Grupul de Dialog Social, apărea la dezbaterile civice, publica din cînd în cînd texte memorabile. Era admirat de elita culturală, protejat de presă și curtat intens de grupul Humanitas. Mihai Șora făcea dovada culturii interbelice superioare, era văzut ca un supraviețuitor prețios al anilor idealizați, de care tineretul universitar simțea nevoia să se agațe.
Viața lui fusese deja lungă. Împlinise 73 de ani cînd s-au produs evenimentele din decembrie 1989, dar avea moralul și ținuta unui tînăr. Mihai Șora a fost un elev și un student strălucit. La absolvirea liceului vorbea greaca veche și latina, pe lîngă franceză. În 1938 a terminat Facultatea de Filozofie la București, avîndu-i profesori pe Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu, și asistent la seminarii pe Mircea Eliade. Tot în 1938 a obținut, alături de Eugen Ionescu, o bursă la Paris. După ocupația germană s-a mutat la Grenoble, unde și-a luat doctoratul cu o lucrare despre opera lui Pascal.
Intelectual antifascist, refugiat în Franța pe toată durata războiului, Mihai Șora a intrat în Partidul Comunist Francez dintr-un impuls sincer, luat pe sus de ideile umaniste ale stîngii antihitleriste. După război a ajuns cercetător la a Centre National de la Recherche Scientifique din Paris. Era dovada valorii lui intelectuale într-o comunitate foarte exigentă și destul de șovină. În 1947 a reușitsă publice la Gallimard volumul Du dialogue intérieur. Fragment d’une anthropologie métaphysique, care a avut ecouri importante printre marile personalități conservatoare din filozofia franceză. Statul francez l-a apreciat atît de tare încît a vrut să-l adopte. I-a oferit pe loc cetățenia. Dar Mihai Șora a refuzat-o. Poate că spera să facă impresie bună regimului comunist de la București, căci plănuia să-și vadă părinții rămași în România.
Și, în 1948, a pornit în călătoria din care nu s-a mai întors niciodată.
(va urma)