Viața lui Panait Istrati mi se pare infinit mai interesantă decît opera lui. În ierarhia mea, cea mai importantă carte a lui e Spovedanie pentru învinși, nu poveștile lui haiducești, cu care a cucerit Parisul. În privința controverselor provincialiste în care Istrati e tras cu de-a sila în literatura română, lucrurile sînt cît se poate de limpezi – scriitor român de expresie franceză. Iar despre începuturile lui: gazetar român care a scris în românește în publicații de stînga. Restul e pierdere de vreme.
Recentul său biograf, Andrei Crăciun, a preferat să scrie un roman despre Panait Istrati, în locul unei monografii care să se împiedice în toate controversele iscate după moartea acestui aventurier care a făcut carieră literară. Recunosc un lucru: dacă n-aș fi citit viața romanțată a lui Cioran scrisă excepțional de același Andrei Crăciun, n-aș fi deschis cartea asta. M-a interesat, adică, mai mult autorul decît celebrul său personaj, despre care la noi s-a scris plictisitor de mult în anii ’80. Au făcut-o mai ales membrii unui club literar internațional, „Prietenii lui Panait Istrati“, care se contraziceau pe fleacuri biografice și produceau tot felul de contribuții epocale despre întîmplări din viața autorului Chirei Chiralina, de parcă i-ar fi luat viața în arendă.
În romanul lui liric, Andrei Crăciun inventează un tip care pornește devotat pe urmele întortocheatului drum prin viață al lui Istrati. Tipul e admiratorul necondiționat al scriitorului vagabond care și-a părăsit nevestele, a încercat să se sinucidă într-un parc din Paris, a cunoscut gloria literară și a murit tînăr, bolnav de tuberculoză. Admiratorul său de azi compune mai întîi un prolog în care povestește viața idolului său. Apoi îi adulmecă urmele prin lume și-i povestește răposatului ce s-a mai întîmplat pe pămînt de cînd i s-a sfîrșit viața. Că de atunci a mai fost un mare război, mai nimicitor decît primul, că s-a terminat cu Uniunea Sovietică, că România a trecut prin trei dictaturi și a fost condusă cîteva decenii de un semianalfabet pus mai mult pe rele, că China a devenit mare putere – tot întîmplări de necrezut chiar și pentru cineva înzestrat cu imaginația lui Istrati.
În tonul exaltat al povestirii recunoști oralitatea de rapsod a lui Istrati, la fel cum în atitudinea povestitorului se simte înțelegerea cu care brăileanul privește păcatele oamenilor. Singurele lucruri pe care nu le iartă Istrati și, după el, inventatul lui biograf sînt minciuna, trădarea prieteniei, asta mai ales, și înșelarea iubirii. Încălcarea convențiilor de tot soiul, în schimb, spune cronicarul lui Istrati, e apanajul acestui om liber, căruia puțin îi pasă de ceea ce se cuvine și de ceea ce nu se cuvine să faci în viață. Important e să cauți și să nu te oprești niciodată din căutare, indiferent unde te-ar duce asta. Cît despre arta scriitoricească, principiul de căpătîi e să nu minți în ce spui, căci la capitolul cum spui, cuvintele se orînduiesc de la sine, fără mofturi, atîta timp cît slujești adevărul. Cel puțin așa își închipuia Istrati, Panaitaki, cum îi zice povestitorul său cel fără nume.
În poemul său epic despre acest om liber – ca și Cioran, care e ultimul om liber –, Andrei Crăciun e cuceritor prin versatilitatea lui miraculoasă și prin aerul de înțelept inspirat cu care scrie. Aici, poetul din el dă drumul copoilor din cuvinte ca rapsozii de odinioară, cei ce istoriseau faptele de vitejie ale eroilor din vechime și neasemuitele lor călătorii prin lume și prin viață. Eroul său, Panaitaki, trăiește o nouă viață, adusă la zi, dar, la fel ca și în prima, nici acum nu se oprește din drum pentru a-și savura confortabil dobînda succesului, ci umblă în continuare să îndrepte nedreptățile din lume și să-i descopere minunile.
Andrei Crăciun, Prietenul visătorilor și al învinșilor, Editura Polirom, 2021.