Chiar dacă nu mai auzea bine, ca să nu zic că era pe trei sferturi surd, profesorul Șerban Cioculescu rămăsese comunicativ și zîmbitor. Trecuse de optzeci de ani. Cu studenții care-l abordau pe holul facultății, cînd apărea pe acolo, Cioc se întreținea cordial. Știa cum era poreclit și poate din cauza asta își lăsase barbă, un cioc cu fire puține, printre care-și vîra degetele, să-și scarpine bărbia.
Bătrînul critic se plîngea că are scăpări de memorie. Uita întîmplările de ieri-alaltăieri, dar, slavă Domnului, își amintea, drăguță, în cele mai mici detalii de toate prin cîte trecuse în urmă cu zeci de ani. „Drăguță” era formula lui de adresare cu care masca faptul că nu le mai ținea minte numele foștilor săi discipoli, chiar și pe ale celor care-i fuseseră colegi de catedră. Profesorul nu se necăjea însă prea tare pentru aceste scăpări. Poate că memoria lui refuza să mai înmagazineze toate fleacurile.
Cioculescu avea un mers sigur, dar se plîngea că îi lipsea sprinteneala de pînă nu demult, ca și cum distanțele pe care le străbătea pe jos s-ar fi tot lungit. Altfel era o adevărată bibliotecă ambulantă, cu tot cu fișele de identificare a cărților: titlul, anul de apariție, editura; tot tacîmul, plus cîte o notă critică, adeseori malițioasă, dar totdeauna politicos formulată. Evita să vorbească despre moarte, acest mister care, odată dezlegat, nu ne îngăduie să povestim despre el. Restul e ficțiune! – era de părere raționalul critic, remarcînd, totodată, că nu ne putem bizui pe relatările morților din simplul motiv că acestea nu există, ceea ce, să recunoaștem, e una dintre carențele lor eterne.
Chiar dacă drumurile sale se lungiseră plictisitor de mult, Șerban Cioculescu făcea în continuare vizite pe la anticariate, pe unde poposea cu orele, mai stînd și pe scaun – privilegiu de oaspete constant și respectabil. Dacă mai cumpăra cîte o carte, se auzea prin lumea anticarilor că Cioculescu, marele bibliofil, luase cutare volum, uneori plătind bani frumoși pentru acel volum cu care voia să-și completeze biblioteca. Priceput, dar și scîrțar, colecționarul de cărți se tocmea pentru fiecare eventuală achiziție, știind însă că dacă ar fi amînat prea mult cumpărarea s-ar fi găsit alt bibliofil care ar fi dat banii pe cartea aceea, cu ochii închiși, pentru că îl interesase pe Cioculescu.
Unul dintre cei care se țineau după Cioc, scriitor sau jurnalist, l-a bătut la cap asupra subiectului despre care venerabilul critic evita să vorbească. L-a întrebat cum ar fi preferat să moară. Fără să stea pe gînduri, Cioculescu i-a răspuns: „Subit, drăguță. Aș prefera subitul!”. Dorință care i s-a îndeplinit într-o noapte.