1963 – Vine pe lume Ludovic Orban, într-o fabrică de instrumente muzicale din Brașov. El a fost un copil precoce: încă de mic știa să cânte la mandolină la fel de bine ca acum, adică deloc.
1972 – Îi propune învățătoarei să pună pe versuri compunerea lui despre cum și-a petrecut vacanța de vară, iar apoi să o cânte la mandolină. Învățătoarea acceptă imediat, încântată că elevul ei are talente nebănuite. Legenda spune însă că femeia e surdă și acum. În momentul în care Orban a început să cânte, ea și-a pierdut orice dorință de a mai auzi ceva vreodată.
1980 – În iarna geroasă a acestui an, vede în vitrina unui magazin de instrumente muzicale o superbă mandolină din care visează să-și facă guler într-o zi. Sau, mă rog, să-i facă altcineva guler din ea, după ce devine suficient de enervant încercând să cânte la 3 dimineața o melodie cunoscută, dar pe care n-o nimerește deloc.
1982 – Autoritățile îl somează să se angajeze, dar Ludovic Orban ridică din umeri și spune că momentan așteaptă să se elibereze postul de premier. Pentru că a dat dovadă de simțul umorului, e angajat cu juma’ de normă la circ, unde activează și acum. Dacă nu prea se știe despre asta, e din cauză că Circul Orășenesc din Mizil se simte ușor jenat de asocierea cu un personaj atât de ridicol.
1989 – În zilele confuze ale Revoluției, iese pe stradă doar într-un tricou și într-o chitară făcută guler de niște revoluționari cărora încercase să le compună un imn. Până la urmă, se încălzește cu gulerul, dându-i foc într-un gang în care-și petrece restul nopții, așteptând să se elibereze o funcție la vârful statului, ca să scape și el de spectrul șomajului.