Viața aventuroasă a maiorului Artur Vîrtejanu a încăput, toată, într-un singur strigăt. Ofițerul înalt și pedant, cu mustățile răsucite în sus, cu uniforma călcată la dungă și țigara fumegînd între dinți, a dispărut în adîncul vocii sale, în ziua de 6 august 1916, la Mărășești.
Odată cu el, au dispărut petrecerile și amorurile, studiile la Școala Superioară de Război, duelurile și partidele de cărți, cursele de cai și excelentele servicii aduse armatei. O lume întreagă, plină de farmec și pasiune, de faimă și suferință, de bîrfe și scrisori, de poezie și trădări, s-a evaporat într-o chemare: „Înainte, băieți, după mine!“.
Era chemarea obișnuită a maiorului Vîrtejanu, cunoscută pe întreg frontul, de la începutul războiului. Vitejia acestui ofițer stilat era pusă întotdeauna pe seama nebuniei, dar nimeni nu îndrăznea să o nege. De fiecare dată cînd trupa primea ordin de atac, Arthur Vîrtejanu se ridica drept, scotea pistolul din toc, trăgea un ultim fum din țigară și striga: „Înainte, băieți, după mine!“. Oricine auzea acest îndemn știa că maiorul Vîrtejanu conduce iar un atac eroic, la baionetă, printre gloanțe și explozii de obuz.
La Mărășești, pe 6 august, cînd i s-a cerut să respingă un atac al armatei germane, maiorul Arthur Vîrtejanu comanda Batalionul 2 din Regimentul 9 Vînători. Nemții înaintau furișat, în linie de trăgători, adăpostindu-se în teren. Maiorul îi putea aștepta în bătaia armelor, dar înclinația lui spre acțiune a fost mai puternică. A ieșit din tranșee, s-a ridicat în picioare, și-a scos pistolul din toc, a tras un ultim fum din țigară și a strigat, pentru a suta oară, celebra lui chemare: „Înainte, băieți, după mine!“.
În primii două sute de pași, lucrurile au mers șnur. Infanteriștii nemți s-au speriat și au dat înapoi. Numai că, imediat, artileria lui von Falkenhayn a început bombardamentul. Batalionul de vînători a fost lovit în plin, însă maiorul a rămas în picioare. Printre trîmebele de fum și bulgării de pămînt care zburau, Vîrtejanu a scos ultimul său strigăt de luptă: „Înainte, băieți, după mine!“.
Ceea ce mai rămăsese din trupă s-a ridicat de pe jos și a pornit în urma maiorului, într-un nor de flăcări și fum. Atacul inamic a fost respins, victoria a fost mare. La fel au fost și pierderile Regimentului 9 Vînători. Armata română a mai cucerit cîteva hectare în care i-a putut îngropa pe cei 500 de soldați și 16 ofițeri uciși.
Maiorul Arthur Vîrtejanu a fost împușcat în piept și a murit pe loc. Nimeni n-a întrebat care au fost ultimile lui cuvinte, fiindcă toată lumea le știa. A fost reînmormîntat în 1935 în mausoleul de la Mărășești, într-o firidă exclusivă, rezervată eroilor ieșiți din comun, despre care nu se știe nimic în afară de faptul că au fost eroi.