La cald, așa, fără pretenții de mare analiză, ca la televizor, Eugen Tomac pare un bou ce trage câș la o căruță goală. L-a înhămat la ea Nicușor, care nu prea știe cu animalele, nici cu atelajele. Și nici cu oamenii.
Dar Tomac târâie sârguincios căruța prin târg, rumegând din mers cu o privire senină și așteptând să urce cineva în ea. Și-a vopsit o stea în frunte, sperând că va fi mai atrăgător. Dar nu e. Nasurile târgoveților simt dinspre el un miros de nimic amestecat cu Chivas, de pe vremea când trăgea la jug pe ogoarele lui nea Traian, primul lui proprietar.
Tomac trage, săracul. Trage chiar admirabil pentru un animal care a trecut prin atâtea grajduri politice fără să-și schimbe vreodată expresia. E un bou blând, coarnele nu i se văd. Ori i le-au tăiat când era mai tânăr, ori i-au crescut pe interior. Singura expresie de forță pe care o emană e atunci când dă din coadă și face vânt. Se aud deja oftaturi după monosprânceana lui Bolojan.
În jurul căruței lui Tomac e liniște. Nicușor îl privește de la distanță. Tomac continuă să înainteze, lent și conștiincios, ridicând din când în când urechile spre orizont, unde e mult întuneric. Așa se vede, așa se simte.