Prima mea ieșire în Istanbul a avut loc în urmă cu 25 de ani, cînd România înscrisese vreo patruzeci de scriitori băutori, vorbitori de limbi străine, joviali, flecari, aroganți (cine e mai tare decît noi?) într-o expediție internațională, pe un pachebot de lux, în zona Mării Negre și a Mediteranei de peste gîrlă. Nu mai spun de șarmul masculin românesc, care a exploatat tot ce se putea exploata și a băut tot ce se putea bea. În fine, asta era o primă ieșire în spațiul sud-estic și tot ce vedeam era pudrat cu prejudecăți. Am mai povestit cum a strîmbat din nas Mircea Ciobanu văzînd moscheile, palatele, minaretele, bazarul – și cum a tăcut cînd a dat cu ochii și cu urechile de Cisterna de sub pămînt, cu cîrdurile ei de pești orbi, cu muzică de Bach și cu capul Gorgonei, rău prevestitor, la capăt. Așa că, atunci cînd a vizitat Efesul și Pergamul, regretatul Mircea Ciobanu a rămas fără cîrcoteală. Dar asta e deja istorie.
Noi, ăștia mai neduși la biserică, aveam treabă cu cumpărăturile și cu număratul banilor. Țin să vă aduc aminte că era anul 1994, iar dolarul se vădea scump la vedere prin România. Așa că eram, toți, cu ochii în patru. Fiecare bancnotă verde avea valoarea ei. O simțeam, prezență tăcută și tainică în buzunare, cînd hălăduiam pe bulevardul aurului. Mamă, cît aurăret! Kilometri galbeni, tarabă și dugheană lîngă dugheană și gheretă. Hm… dar poate vă întrebați cam cîtă valută aveam asupra noastră. Ei bine, din ce îmi aduc aminte, doar Agopian și Dan Cristea posedau mai mult de 100 de dolari. Noi ne învîrteam în jurul sumei de 30-40. Cel mai cheltuitor a fost, însă, Ioan Buduca. Avea un soi de privire împăienjenită asupra realității.
Într-o zi, pe cînd eram în preajma lui Topkapî, după ce văzusem – cum altfel? – sabia lui Ștefan cel Mare, ne preumblam pe străzile metropolei, vînînd din ochi cele mai ieftine lucruri. Nu prea aveam obișnuința negociatului. Veneam dintr-o țară în care prețurile erau fixe. În fața lui Buduca s-a proțăpit un puști cu ustensile de lustragiu. L-a luat după tipic:
– Ingliș? Franse? Italiano? Român?
Buduca a înflorit. Băiatul s-a oferit să-i lustruiască pantofii (îi văd și acum, pantofi maro deschis, de piele, cu model). Buduca nu s-a înduplecat.
– Gratis, a zis puștiul. Asta gratis – și i-a arătat pantoful stîng.
Buduca a căzut pe gînduri. Și celălalt? Băiatul a înflorit și a dat din mîini, apoi a zis ceva în turcește. Noi am vrut să-l luăm de acolo: „Hai, măi, că n-ai nevoie”. „E gratis!” „Gratis pe dracu’!” Dar băiatul a pornit lucrarea. Apoi a ajuns la al doilea. Un dolar. Buduca s-a burzuluit. Nu dau! Băiatul a scos o soluție sclipicioasă. Dădea și cu aia. Bine, s-a învoit amicul nostru. Micul lustragiu a dat și cu soluție miraculoasă. Ei bine, pînă la urmă, cu cîrpe, cu perii, cu soluție, toată afacerea a costat 5 dolari. Degeaba a protestat Ioan. I-a scos din buzunar și duși au fost.
– Da, a spus el, m-am pîrlit, da’ uite ce pantofi frumoși am!