Ascuțirea săbiilor drepte în prăvălia negustorului Paulon din Craiova s-a lungit. Duelul s-a reluat pe 9 iulie 1908, în zori. Așa cum se convenise, combatanții s-au prezentat în cămașă albă, dar martorii căpitanului Cătuneanu au avut iar obiecții. Cămașa maiorului Sturdza era din mătase, un material ce ar fi opus o rezistență mai mare la împungere și retezare. Cătuneanu, însă, a trecut cu vederea acest supliment de armură, fiindcă nerăbdarea de a tranșa chestiunea de glorie și onoare dăduse în clocot.
Favoritul era, de departe, maiorul Sturdza. Antrenat în cele mai bune școli militare nemțești, Alecu dobîndise tehnica spadei, a săbiei și a floretei. A-ți încrucișa lama cu un partener după rigorile clasice ale scrimei era, în armata germană, un obicei curent, care întărea aerul nobil al meseriei de militar. Maiorul Sturdza avea cea mai bună gardă din corpul ofițeresc român. Învățase parada și fandarea de la sobrii maeștri germani, știa să se descurce cu toate loviturile ce puteau veni din partea unui spadasin încercat, după cum putea să reteze un mănunchi de lumînări și să șfichiuie cu vîrful lamei, pe o draperie scumpă, inițiala S a numelui său.
Căpitanul Iancu Cătuneanu, în schimb, era adeptul violenței brute. Era pus pe harță fără să stăpînească vreo tehnică anume, dar, dacă era să aleagă, alegea întotdeauna pumnii. Folosea sabia ca pe un ciomag, așa cum, dealtfel, o foloseau cei mai mulți ofițeri de garnizoană, pentru care scrima era inutilă de vreme ce aveai la îndemînă armele de foc.
Cu o săptămînă înainte de duel, șeful Poștei din Craiova i-a înmînat lui Cătuneanu o copie a telegramei trimise de Alecu Sturdza tatălui său. Prim-ministrul Dimitrie Sturdza era înștiințat că adversarul va fi răpus. Căpitanul a căzut pe gînduri, apoi s-a pus pe treabă. A cerut ajutorul maestrului Bachelli, profesor de scrimă la Școala Militară din Craiova și la Jockey Club. Bachelli i-a oferit o ședință de scrimă, una singură, în urma căreia Cătuneanu a decis să rămînă la vechile lui tehnici ciobănești, bazate pe neînfricare și noroc.
Cînd maiorul Sturdza și căpitanul Cătuneanu au încrucișat săbiile, soarele stătea să răsară în spatele copacilor din parcul Bibescu. Iarba era încă udă, cosașii începuseră să țîrîie, muștele se pregăteau de zbor. Un stol imens de grauri se străduia să deseneze pe cer craniul unui necunoscut.
De la bun început, Sturdza s-a arătat superior adversarului, parînd cu eleganță loviturile lui furioase, ferindu-se, răsucindu-se, făcîndu-l să dea în gol și să obosească. Era evident pentru martori că maiorul lucrează demonstrativ, conștient și mîndru de arta sa. Numai că, într-un moment de neatenție, Cătuneanu a nimerit o lovitură care scăpase tratatelor de scrimă. Lipsită de eleganță și de logică, însoțită de un icnet din rărunchi și neprevăzută în știința maeștrilor, împunsătura căpitanului a străpuns mai întîi garda, apoi obrazul maiorului. Sturdza s-a speriat, s-a tras înapoi și, în mișcarea sa de smulgere, a lărgit tăietura din obraz pînă în josul fălcii.
Lupta s-a oprit, martorii au convenit că satisfacția a fost obținută. Iancu Cătuneanu a devenit eroul presei și al ofițerimii. O vreme, a crezut că va fi promovat pentru onoare și curaj, dar cîteva luni mai tîrziu a înțeles că duelul cu fiul prim-ministrului nu luase sfîrșit și că niciodată nu va reuși să avanseze în armată.