Olimpiada e un fel de Eurovision al sportului. În sensul că toți vorbesc despre Olimpiadă ca fiind ceva mare, important, un adevărat eveniment, însă nimeni nu ar ști să spună exact de ce. Nu cunosc pe nimeni din generația mea care să se uite la vreun sport de la Olimpiadă. Nu cunosc pe cineva care să spună: hei, astă-seară nu ies la o bere, pentru că mă uit la proba de canotaj, iar dup-aia începe…
Olimpiada a rămas și cu un accentuat damf de mândrie națională. Nimeni nu se ducea la campionatele de gimnastică ale României, se vedeau tribunele goale când se transmitea știrea la teve, dar când mergeau “fetele noastre” la Olimpiadă, era un dezmăț al inimioarelor patriotice. Acum suntem scutiți de acele emoții, bătaia nu a mai produs sportive atât de bune ca în trecut.
Sporturile cele mai urmărite în Europa, fotbalul și tenisul, nici nu contează la Olimpiadă. Nu se uită nimeni, mulți jucători nu merg pentru că li se pare o competiție tâmpită. Nu mai zic că, oricum, nimeni nu știe cum se califică echipele la o olimpiadă.
Olimpiada e o inerție, e un eveniment atât de mare încât nimeni nu e prea atent la sporturi. Festivitatea de deschidere, apoi o boare de sporturi, o adiere de competiții și gata. În rest, o mare aglomerație: sat olimpic, douăzeci de transmisiuni în același timp, armate de jurnaliști. Dar Olimpiada, oh, da, Olimpiada e ceva măreț, ea, așa, în sine, independent de ce se întâmplă în măruntaiele ei.
Se vinde olimpiada, de fiecare dată, ca “o rețetă financiară”. O rețetă în care se pun mulți, foarte mulți bani, iar peste un an, jumătate din stadioane și construcții sunt părăsite.
Apoi, e insuportabil de stupid să vezi o olimpiadă ca aceea organizată în Brazilia acum. Un stat care se zbate în sărăcie și șomaj, cu o conducere coruptă care sifonează banii pentru infrastructura competiției. Ape murdare, haos. Echipamentele contrafăcute ale delegației române sunt singurele care se potrivesc competiției.