Cristian Tudor Popescu sărind la beregățile Monicăi Pop e un spectacol în sine – două comorbidități publice tăvălindu-se prin zoaiele pandemiei.
Problema Monicăi Pop nu ține neapărat de ceea ce spune, ci de faptul că e promovată ca fiind „specialist“ și că se destrăbălează pur și simplu, își pune poalele-n cap, face tumbe, fiind privită în acest timp ca un doctor care are o părere pe care, nu-i așa, trebuie s-o auzim, s-o luăm în considerare, s-o analizăm. Problema Monicăi Pop este că e un doctor care nu crede în nici unul dintre instrumentele științifice pe care se bazează medicina și, mai ales, fiind într-un studio TV, că nu este confruntată cu propria schizofrenie.
CTP punctează în aer, ca boxerii la proba cântarului. Este evident pentru oricine are o linguriță de creier că ce spune Monica Pop este o prostie. Întrebările sunt legate de personajul mediatic Monica Pop și de privirea blând bovină a unui Gâdea care vrea să audă și „părerea“ ei.
Iar aici ne confruntăm cu o altă „părere“: aceea că jurnaliștii, să le zicem așa, nu au idei, nu au concepții despre nimic, sunt doar un canal, un mediu, pus la dispoziție tuturor „opiniilor“, în buna tradiție a obicetivității. Oo, da, Monica Pop e un „nume“, e medic, a fost șefă de clinică. Întrebarea este însă cum de a devenit toate acestea ca persoană care nu crede în știință și în organismele de reglementare, control și acreditare din domeniul medical. Nu mai spun că, de multe ori, oamenii pur și simplu înnebunesc. Știu, aici pare că voi duce din nou discuția în zona lui CTP. Mai onest decât programul de istericale al lui CTP este domnul Tudor Barbu de la B1, care spune așa: „Zi tu, Monica, prietena mea Monica, că tu le zici mereu direct, te știu o persoană sinceră, altfel nu te-aș invita“. Părerea mea.