Maia Morgenstern poartă o pălărie de hipster de gală, o rochie veselă, uşor turbată (în care desluşesc două-trei nuanţe de lila) şi o extravagantă pereche de aripi negre. Care, în loc să-i crească firesc, pe omoplaţi, se iţesc, tulburător, dintre sîni. E atît de bizar, caraghios şi inexplicabil, încît simţim imediat că e vorba despre artă. „Este dans, este teatru, este film“, ne avertizează marea noastră actriţă în acest fistichiu clip de promovare al unei experienţe unice, marketată drept cel mai aşteptat film 3D al timpurilor sale. Sau, cu un curaj înduioşător, „evenimentul cinematografic al anului“.
Mai sînt şi alte clipuri (aparent, toată lumea o susţine pe Pina, de la Andreele Răducan şi Bălan la Inna, Bucurenci şi Raluca Lăzăruţ). Prefer să nu intru în detalii, spaţiul fiind dureros de limitat. Remarc doar o campanie de PR fără precedent în România 3D, care nu a fost deloc posibilă în cazul 2D al Aurorei lui Cristi Puiu. Să mă-ntreb, de exemplu, de ce pe Haneke (un austriac născut la München) nu l-a susţinut nimeni, cu excepţia unui mic centru cultural, cînd a venit cu Panglica albă în România? N-are sens. Dar aş putea s-o-ntreb pe Andreea Bălan.
Să revin, însă, la subiect: Maia are şi n-are dreptate. Pina* este dans, este teatru şi, în ciuda unui excepţional steadycam şi a celui mai anti-hollywoodian 3D de pe piaţă, nu e deloc film (documentar). E un eseu demn de heavy rotation pe Mezzo, care – pentru că Wim Wenders detestă televiziunea – se-ntîmplă să fie difuzat pe ecrane. În Bucureşti cel puţin, asta s-a produs în faţa unei unei asistenţe infime (deduc că toţi snobii, hipsterii şi ameţiţii care susţin chestii, plus toţi fanii adevăraţi ai dansului contemporan au încăput într-o singură sală, la premieră). La nouă zile după lansarea din 9 septembrie, Pina se difuza cu precădere la matineu, acolo unde se difuza încă. „Pina dansează pentru tine“. Ăsta ar fi trebuit să fie sloganul.
Şi totuşi, cum e filmul, pardon, acest eveniment cinematografic? Vizualmente interesant, pe undeva original: e un 3D exclusiv cu oameni (nişte dansatori de la compania Pinei Bausch din Wuppertal, care execută, în locaţii outdoor, în faţa unor sofisticate camere 3D, nişte excepţionale momente coregrafice). Ce e atît de revoluţionar aici? De ce trebuie să presupunem că arta cinematografică e mai cîştigată din asta decît arta dansului? Nu înţeleg şi nici nu-mi propun. Dar aş putea s-o întreb pe Inna, în caz că Mihai Petre nu-mi răspunde la telefon.
Dacă doriţi să recomand
1) Das weisse Band / Panglica albă (Germania, Austria, Franţa, Italia, 2009; regia: Michael Haneke). La HBO – duminică, 25 septembrie, ora 21,40. Un Haneke excepţional, un film aproape perfect despre o ţară imperfectă: Germania. Vezi Hitler şi Mercedes-urile care nu mai ţin 20 de ani.
2)Tasogare Seibei / Un samurai în amurg (Japonia, 2002; regia: Yoji Yamada). La TVR Cultural – duminică 25 septembrie, ora 22,30. Un foarte atipic jidai-geki (film de epocă), în care samuraii muncesc mult (la birou) şi se bat puţin (pe malul unui rîu), au multe probleme financiare şi puţine referiri la Bushido. Prima parte a unei trilogii esenţiale pentru fanii genului.
3)Get Carter / Recuperatorul (Anglia, 1971; regia: Mike Hodges). La TCM – sîmbătă, 24 septembrie, ora 22. Un thriller european vintage, cu gansteri din Newcastle, în care se remarcă Michael Caine, mai badass ca niciodată! Remake-ul din 2000, cu Stallone, e bullshit, deci nu pierdeţi ocazia să vedeţi the real shit.