Poate că e timpul să dau gloriosul nume al celui care, vorba lui Traian T. Coșovei, „a întristat hîrtia” României literare: Mircea Mihăieș. Nimeni, niciodată, nu îmi va putea explica dubla personalitate a acestui ins. Celebrul articol de care vorbesc de mai bine de o lună e un exemplu edificator de schizoidie a personalității. Dl Hyde trăiește în dl Mihăieș și face pui.
Nu puteam să lipsesc, tocmai eu, din corul acuzaților. Cum aș putea lipsi? Iată partea care mă privește: Unul e smintit de-a binelea. Frecventarea asiduă a unei găști de veleitari mai tineri decît el l-a făcut să se creadă un semi-zeu, un june eternamente seducător. Nu mai e, bietul de el. A decăzut atît de mult, încît crede sincer că pornografia e drumul cel mai scurt spre Parnas. Pe vremuri, avea haz. Azi, doar fiere și ură. În anii 1980 era o încîntare să-l întîlnești. Acum, treci pe partea cealaltă a străzii, nu care cumva să te contaminezi de mitocănia și minciunile lui. Dacă afli că vine în orașul tău, îți faci de lucru pe la țară, la aer curat.
Atunci cînd îți exprimi idiosincraziile și încerci să le justifici, nu merge cu „ba pe-a mă-tii”. Litera scrisă implică și responsabilitate, și logică, altfel ne mutăm cu arme și bagaje la România Mare. Dlui Mihăieș îi e scîrbă cînd îmi aude numele. Fuge din oraș, de spaimă că ar putea respira același aer cu mine. O altă planetă, și nu un alt cătun, ar fi rezolvarea acestei dileme existențiale. Dar hai să vedem ce e cu „gașca de veleitari mai tineri”, „decăderea”, „pornografia”, „fierea și ura”. Într-un pamflet mai merge, că pamfletul e un gen de mare virtuozitate. Nu am cunoștință de ce veleitari mai tineri vorbește (sau veleitarii au obținut, de-a lungul timpului, premiul național „Eminescu” pentru debut). Dacă Daniel Cristea-Enache și Horia Gârbea au decis că sînt pornograf, așa o fi. M-am dus la medic: „Doctore, vezi că zice unu’ că am o problemă la bilă”. Dar țin minte ca acum voturile de blam și de excluderi date de excepționala comisie al cărei președinte a fost dl Mihăieș. Așa ceva nu s-a văzut nici în comunism. Cu toate astea, domnia-sa doarme împăcat, rotofei și zîmbitor. Nu-l tulbură nimic. În toți acești ani în care am contestat deciziile economice și valorice ale conducerii scriitoricești, nimeni nu a putut da un răspuns corect și clar. Răspunsurile au fost exclusiv atacuri la persoană.
În fine. Revin la gașca vinovată, a tinerilor veleitari. Țin să-i amintesc mai vîrstnicului confrate că media de vîrstă a Uniunii Scriitorilor a sărit de cincizeci și cinci de ani. Că sînt peste o sută de scriitori tineri și de vîrstă medie care nu vor să intre în Uniune. Că mai mulți tineri critici (veleitari?) și-au dat demisia, în semn de protest. Uniunea îmbătrînește și vrea să stingă lumina. Au dispărut talentele din România. Numai ce mișcă unul în front – și e imediat executat. Fierea articlerului e ca mierea pentru urechile stăpînilor. În definitiv, e un dulce os de ros. Poftă bună!