Iată-ne și la sfîrșitul acestei incursiuni în circumvoluțiile dlui Mircea Mihăieș. Ai tot dreptul, dacă urăști din rărunchi, să împroști cu venin. Face bine la lingurică, și la bătrînețe. Da, dar cum să faci ca veninul să pară miere, astfel încît nimeni, niciodată, pe o rază de cîțiva metri, să nu pună la îndoială zisele tale? Simplu. Te oploșești la umbra unui stejar sau a unui monument și, înnobilat de o așa vecinătate, poți să-i arăți pe ceilalți cu degetul (îi reiau aici, pentru conformitate: Alexandru Mușina, subsemnatul, Cristian Teodorescu și Ion Simuț), sînt nebuni stricători de cultură și civilizație.
Mircea Mihăieș pune, așadar, ceata de dușmani în balanță cu o figură venerabilă și dragă mie: Mihai Șora. Partea a doua e un encomion neîndemînatic, onctuos și fals, numai bun de pus pe rană. Iată ce scrie criticul despre sine, cu studiată naivitate:
Personal, m-am bucurat să-l aflu între „secunzii” lui Constantin Noica, atunci cînd filozoful de la Păltiniș a format „echipa” de douăzeci și doi de tineri intelectuali prin care-și punea nădejdea că va salva cultura română de infernul comunist. Așa m-am trezit în micul lot pe care trebuia să-l „antreneze” Mihai Șora, cel omologat de Noica. Și, iată, n-a ieșit din mine nici un conformist, nici un comunist și nici un nostalgic al regimurilor totalitare, de orice culoare vor fi fiind ele.
Frumos, sincer și devastator. Doar că nu pentru adversari. Ci pentru propria persoană. Fiecare cuvînt, fiecare sintagmă acuzatoare, fiecare deschidere visătoare către absolut pune între paranteze persoana care emite aceste afirmații.
Conformist? Oho: întotdeauna, de treizeci de ani, unde e cald și bine. Unde poți să-ți împăturești convingerile ca pe o batistă în care ți-ai suflat mucii. Unde viața e la adăpost de suferință și întristare. În pas cu direcția partidului. Că e țărănist, că e băsist, că e manolist. Ce-ți zice șeful suprem că e bine, atunci cu adevărat e bine.
Comunist? Ei, aici e nițeluș mai delicat. Ce e, de fapt, un comunist? Simplu: unul care crede nestrămutat că binele se face cu forța și că cine nu e cu noi e împotriva noastră. Că drumul spre victorie implică victime colaterale. Cineva care denunță dușmanul de clasă, fie că se numește Radu Cosașu, fie că e Gabriela Pană Dindelegan, fie că e Emil Constantinescu, fie că sînt amărîții de pensionari care ar trebui tăiați din porție. Să fie clar, comunismul stă mai puțin în doctrină, cît în apucături. Sînt atîția comuniști anticomuniști, că se-ntunecă orizontul.
Nostalgic al regimurilor totalitare? Și da, și nu. Nu al acelui totalitarism din care ieșirăm, ci al unuia nou, care a transformat cantitatea într-o calitate nouă, superioară. Dl Mihăieș e un comisar al democrației populare. Denunță și veștejește.
Țin să aduc aminte tuturor celor care știu despre ce e vorba: în viața lui, Mihai Șora nu a mînjit, nu a injuriat și nu a denunțat pe nimeni. Ucenicul lui vrăjitor, însă, a încurcat borcanele.