După ani de zile în care ai stat la bloc în București, înveți câteva chestii elementare, care-ți fac viața mai ușoară. De exemplu, atunci când cineva bate la ușă, poți să-ți dai seama cine e după insistența bătăilor. Dacă bate o singură dată, discret, e cineva care te cunoaște. Un om OK, cu care chiar vrei să vorbești. Citirea apometrelor înseamnă două bătăi, dintre care prima e timidă, pentru că administratorul, naiv din fire, presupune că știi deja de venirea lui și-l aștepți ca să terminați rapid procedura. La trei bătăi, e popa cu botezul. Popa cu botezul insistă mereu, știe că oamenii nu-s înclinați să deschidă și marșează pe sentimentul de vină al enoriașilor din bloc. Bătăile repetate în ușă sunt vocea conștiinței care nu te lasă în pace, evocă flăcările iadului și cazane cu smoală. Tot la trei bătăi se încadrează și vânzătorii de covoare, falșii lucrători de la dezinsecție și vecinii pe care i-ai inundat. Există însă o categorie aparte, care insistă dincolo de acest prag. Oamenii ăștia bat uneori și de patru ori, pentru că scopul lor e prea important. E vorba de misionarii religioși, oameni temerari și plini de tenacitate, care, pe vremuri, traversau oceane și continente pentru a răspândi cuvântul sfânt. Acum, doar bat insistent la ușă, chestie care, într-un bloc din Sălăjan, e la fel de riscantă ca o expediție pe Amazon.
Au venit zilele trecute două doamne de la un cult religios. Nu știu de ce le-am deschis ușa, cine-mi închipuiam că e. Una părea începătoare, n-a zis nimic, dar cealaltă, mai elocventă, și-a introdus misiunea printr-o întrebare de cultură generală. M-a întrebat următoarea chestie: câte păcate iartă Dumnezeu? Și aveam trei variante: a) toate păcatele, b) nici un păcat și c) o parte din păcate. Am zis a, dar răspunsul corect era c. Cred că nu era un cult creștin, mai degrabă ceva de genul Martorii lui Virgil Ianțu.