După ani de zile în care ai stat la bloc în București, înveți câteva chestii elementare, care-ți fac viața mai ușoară. De exemplu, atunci când cineva bate la ușă, poți să-ți dai seama cine e după insistența bătăilor. Dacă bate o singură dată, discret, e cineva care te cunoaște. Un om OK, cu care chiar vrei să vorbești. Citirea apometrelor înseamnă două bătăi, dintre care prima e timidă, pentru că administratorul, naiv din fire, presupune că știi deja de venirea lui și-l aștepți ca să terminați rapid procedura. La trei bătăi, e popa cu botezul. Popa cu botezul insistă mereu, știe că oamenii nu-s înclinați să deschidă și marșează pe sentimentul de vină al enoriașilor din bloc. Bătăile repetate în ușă sunt vocea conștiinței care nu te lasă în pace, evocă flăcările iadului și cazane cu smoală. Tot la trei bătăi se încadrează și vânzătorii de covoare, falșii lucrători de la dezinsecție și vecinii pe care i-ai inundat. Există însă o categorie aparte, care insistă dincolo de acest prag. Oamenii ăștia bat uneori și de patru ori, pentru că scopul lor e prea important. E vorba de misionarii religioși, oameni temerari și plini de tenacitate, care, pe vremuri, traversau oceane și continente pentru a răspândi cuvântul sfânt. Acum, doar bat insistent la ușă, chestie care, într-un bloc din Sălăjan, e la fel de riscantă ca o expediție pe Amazon.
Au venit zilele trecute două doamne de la un cult religios. Nu știu de ce le-am deschis ușa, cine-mi închipuiam că e. Una părea începătoare, n-a zis nimic, dar cealaltă, mai elocventă, și-a introdus misiunea printr-o întrebare de cultură generală. M-a întrebat următoarea chestie: câte păcate iartă Dumnezeu? Și aveam trei variante: a) toate păcatele, b) nici un păcat și c) o parte din păcate. Am zis a, dar răspunsul corect era c. Cred că nu era un cult creștin, mai degrabă ceva de genul Martorii lui Virgil Ianțu.
2.460 de vizualizări
Sambata dimineata, vreme de toamna, pe cer sunt nori grosi printre care se strecoara cateva raze uleioase de soare pana la sticla ferestrei din dormitor si sunt dublu-rafinate de storul de culoare crem. Suna soneria. O singura data. Nevasta-mea n-aude. Urmeaza o tacere de cateva minute. Apoi suna soneria vecinilor de langa noi. Tot o singura data. La fel, nici-o reactive. Cred ca au plecat la cumparaturi. Astept sa aud pasii cum se indeparteaza, si sa aud sunetul soneriilor de la vecinii de deasupra. Acesta este unul dintre avantajele traiului la bloc, ii auzi pe toti – si toti te aud pe tine: cand injuri Guvernul, cand tipi la copiii, cand iti scapa obiecte fragile din mana, cand trantesti usa si cand trancanesti la mobil.
Vizitatorii insista. Aud ciocanituri hotarate in usa vecinilor, desi soneria le functioneaza. Apoi aud ciocanituri in usa noastra. Poate e ceva serios. Ma tarasc intr-un papuc pe gresia din hol. Deschid mecanismele complicate de incuiere ale usii metalice de la intrare (mda, in caz de cutremur sau de incendiu mai degraba o sa iesim pe fereastra, sunt doar 4 metri pana la pavaj) si n-apuc sa deschid gura ca sunt interogat de doua femei, una mai batrana, uscata si nervoasa ca am deschis usa atat de incet si alta mai tanara, pe care n-am apucat s-o vad prea bine pentru ca era eclipsata de cea batrana. Ce m-au intrebat? Nu mai tin minte, era ceva despre religie, nu am invatat Religie la scoala, eu sunt de-ala din generatia veche, crescuta cu Socialism stiintific si cu citate din Opera tovarasului Nicolae. Mi-am cerut scuze pentru ignoranta mea, le-am spus ca sunt niste intrebari prea grele pentru mintea mea, dar eu am sa inchid usa si sa sune din nou, ca eu deschid iarasi usa, dar sa ma intrebe si ele niste chestii mai usoare: despre fotbal, starea vremii, de unde sa-si cumpere alte telefoane, s.am.d.
De atunci nu m-au mai deranjat niciodata.
Bā, din ce-or trāi specimenele astea, din donatiile prostimii, din subventii de afarā? Eu nu stiu pe nimeni så fi cotizat.