Vorbea despre moarte cu un fel de crescîndă tandrețe, iar despre sine cu o ironie jucăușă. De cîțiva ani, domnul Emil Brumaru scria parcă strîmtorat de timp, deși o ducea bine cu sănătatea. Din cînd în cînd îl întrebam dacă are vreme să-mi dea un interviu. A tot amînat.
După ce mi-a spus că nu voia să se strice cu N. Manolescu din cauza interviului, n-am mai insistat. Vorbeam la telefon despre alte alea. Cărțile altora, amintirile sale și ne dădeam întîlnire la tîrgurile de carte cînd el apărea la București sau la FILIT, cînd mă duceam la Iași.
Domnul Brumaru povestea minunat. Chiar și atunci cînd vorbea despre cîte o carte care-i plăcuse, parcă spunea o poveste despre încîntarea lui la lectură. Dacă era în text ceva care-i stîrnise îndoieli, mai întîi se întreba cu voce tare dacă nu cumva se înșelase, dar împins de onestitatea lui de cititor, „gura mea proastă!”, o spunea și pe asta, cu vădită părere de rău. Făcea observații cît se poate de precise, și despre poezie, și despre proză, cu o înțelegere dinlăuntrul cărții, ca puțini alții.
Mă enervează să scriu despre el la trecut. N-au trecut nici două săptămâni de cînd i-am urat „La mulți ani!”, de ziua lui de naștere. Odată, domnul Brumaru mi-a povestit întîmplarea oniristului convins, de prin anii ’70 ai secolului trecut. Era la Uniunea Scriitorilor, la Casa Monteoru. Poetul onirist era la etaj și avea o dispută cu un scriitor aflat la parter. Autorul realist de la parter făcea haz de principiile onirismului pe care i le expusese pe scurt poetul aflat la etaj. Văzînd că nu-l dovedește cu argumentele, poetul îi cere nervos preopinentului să-și retragă cuvintele, căci el credea într-atît în ale sale încît era în stare să se arunce de la etaj. Realistul rînjește neîncrezător și-l invită să se arunce, cum zisese. Poetul, încrezător în onirism, îl somează din nou pe confratele de la parter să-și retragă cuvintele, că altfel sare de la etaj. „Ia să te văd!”, ricanează din nou cel de jos. Oniristul s-a aruncat în cap. Doctorul din Brumaru, aflat de față, se duce să-i acorde primul ajutor, deși credea că ritosul poet și-a rupt gîtul. „Nu și-l rupsese, domnule!”, îmi spune încă mirat Emil Brumaru, adăugînd: „Trăiește și azi. Ce înseamnă puterea convingerii!”. Dar ăla de la parter? îl întreb. ”A murit, bietul de el.” Discret, domnul Brumaru n-a vrut să-mi spună numele celor doi. Dar cum l-am tot pisat la cap după aceea, mi-a spus numele oniristului, care ar fi putut să-mi confirme că întîmplarea era adevărată.