– Salut Netflix, am un film genial pentru tine! E cu un soldat bîntuit de trecut care caută răzbunare pentru o traumă recentă, dar – și aici n-o să ghicești într-o mie de ani – soldatul e femeie!
– Uau, e atît de neașteptat! Bine că nu e la modă de cinci ani deja să faci filme proaste cu femei în rol principal, asta ar fi stricat total surpriza. Și cum se numește filmul tău?
– Mă gîndeam să-i zic Rambina, să fie original…
– Sună foarte original, dar cam retardat.
– Atunci renunț. Retardată e deja regia, n-ar fi artistic să mă repet cu mijloacele de exprimare.
– Și mai bine. Deci filmul începe cu o traumă recentă și madam Rambo își aduce aminte că știe să rupă capete?
– A, nu! Filmul începe în cu totul altă parte, pentru că trebuie să arătăm că războiul e nașpa și îți dă PTSD dacă nu porți mască.
– Credeam că filmele despre PTSD sînt rezervate pentru cineaști cu adevărat talentați.
– E o concepție greșită pe care ne străduim din răsputeri s-o corectăm de-a lungul acestui film. Deci: după o jumătate de oră în care plictiseala atinge cote interzise de convenția de la Geneva, vine Poliția să constate intriga și, în cele din urmă, madam Soldat Universal intră așa și-așa în acțiune.
– Așa și-așa nu sună foarte belicos sau convingător…
– Adevărul e că, ajuns în punctul ăsta, deja nu-ți mai pasă și sari din telecomandă de la scenă de bătaie la scenă de bătaie, doar-doar vei vedea ceva interesant.
– Și vezi?
– Din păcate, nu, că n-am avut buget pentru bikini și cădiță cu ciocolată. Dar am stabilit că protagonista e gay, deci am luptat pentru cauza socială.
– Nu-mi place modul neserios în care tratezi întrebarea mea legată de scenele de bătaie. Mă rog, rupe mîndra niște capete în mod furios sau nu?
– Sigur că rupe, mai ales că toți cei bătuți sînt mai firavi decît ea. Mai puțin o asistentă care e mai grasă, dar nimeni n-a putut să-i spună asta pentru că nu vrem s-o oprimăm și s-o grasrușinăm.
– Dar niște malaci fioroși nu apar în film, pe care să-i rupă în bătaie grație agilității, vitezei și capacității superioare de-a folosi mediul înconjurător?
– Apar, dar numai ca s-o escorteze afară din clubul unde i-a bătut pe somalezii de care ziceam mai devreme.
– Și ea se lasă dată afară în loc să măture pe jos cu ei?
– Unul dintre malaci e negru. În contextul actual, nu știi care e mai oprimat, deci nu riști. A, dar nu v-am spus finalul exploziv: în cele din urmă îl prinde pe ticălos și…
– ȘI???
– Și nu-l omoară.
– Uluitor. Zi-mi că și refuză să vorbească cu el. Sau, și mai grav, dacă o întreabă ăla exasperat: „Băi, zi și mie ce ți-am făcut de mă hăituiești așa???“, ea îi răspunde: „Nimic“.
– Nu, îl omoară mai încolo. Îl înjunghie.
– Așa, bagă cuțitul în el!
– Nu, îl înjunghie cu furculița.
– Își uitase periuța de la rimel acasă sau ce? Știu că aia e și mai letală. Nu mai zic de buretele de duș cu jojoba. În fine, sună ca un film demn de Netflix, așa că dă-mi două fraze de prezentare. Știi, să incite lumea să se uite.
– „Răzbunarea e un dish servit cel mai bine rece. Ea e o femeie puternică și independentă, deci e clei în bucătărie.“
Sentinelle. R.: Julien Leclercq. Cu: Olga Kurylenko, Marilyn Lima, Michel Nabokoff.