În primul rând, vreau să dau o bilă albă metroului, pentru că se află sub pământ, în catacombele întunecoase și morbide ale orașului, locul de unde orice artist cu capul pleșuv pe umeri își trage seva inspirației. Dacă n-ar circula garniturile de metrou, aș organiza în subteran partide confuze de tenis, în care nu știi precis unde a picat mingea pentru că a luat-o un șobolan în spinare și fuge cu ea către familia lui flămândă, ca s-o roadă împreună. Și pe bună dreptate, pentru că mingile pe care le folosesc au culoarea cașcavalului și-s unse cu Emmentaler, ca să sară mai bine din rachetă.
Nu de puține ori mi-am legat bătrâna Dacie, atunci când nu pornea, de ultimul vagon al metroului. Iar când lumea se uita ciudat la mine, le făceam cu mâna morocănos și le spuneam: „De la televizor, de-acolo mă știți“.
Oricât de mult mi-ar plăcea mie sistemul de metrou al Bucureștiului, n-o să pot fi de acord cu acțiunea de vineri a sindicaliștilor. Greva lor e impardonabilă, într-un oraș plin de mașini. Dacă vreuna dintre ele se-ntâmpla să nu pornească și avea șoferul nevoie s-o lege de o garnitură de metrou?
Nu poți să blochezi un oraș întreg, pe timp de pandemie, doar că vrei tu mai mulți bani. Ce faci cu banii? Crezi că iei vreun ban cu tine pe lumea cealaltă? Iei maximum 10%, poate nici pe ăia. Lumea habar n-are ce taxe mari există la trecerea dintre lumi. Am explorat tema asta în numeroase povestiri SF, dintre care preferata mea îl are ca protagonist pe un contrabandist de diamante care vrea să treacă pe lumea cealaltă cu pietrele prețioase ascunse în anus. Am scris textul acum 30 de ani, dar îmi amintesc foarte clar cum se termină. Se termină cu Dumitru Tinu, care refuză să-l publice în Adevărul, motivând că nu-și are locul într-un cotidian. Mă rog.