Nu e nimic amuzant ca la ora unu şi jumătate să ţi se trezească, ţipând şi cuprins de frisoane, copilul de un an şi cinci luni. Nu e nimic amuzant în disperarea mamei care se loveşte prima dată de chestia asta şi, printre încercările de a-şi calma odorul, ar vrea, simultan, să te omoare pentru că nu suni mai repede la 112. Aşadar, să nu vă aşteptaţi la un text amuzant. Va fi doar un text trist şi rău. Răutatea aia a părintelui luat peste picior de un sistem nesimţit.
Ambulanţa vine prompt, doctoriţa reacţionează normal. Consultă copil, calmează părinţi, îi îmbarcă pe toţi şi îi duce la spital. Părinţi speriaţi, nepregătiţi, care pleacă de parcă spitalul – singurul, de altfel, pe o rază de 50 de kilometri – ar fi un loc primitor şi înţelegător cu pacienţii veniţi de urgenţă. Nu e. Sau nu ăsta, Spitalul Judeţean de Urgenţă Tulcea. Sau nu mai e de mult.
Cameră de gardă pediatrie. Consult sumar. Mai importante sunt datele pentru diverse fişe. Căcat. N-am luat actele cu noi. Nu-i grav, că e acelaşi spital în care copilul s-a şi născut, acum un an şi cinci luni. E în baza de date. Temperatura copilului a ajuns de la 39 cu 5 la 39 cu 9 şi creşte. Dar actele au prioritate. Este nevoie de dublul timpului în care a acţionat ambulanţa pentru ca fiica noastră să ajungă sub ochii medicului pediatru care era de gardă. Între timp, mamei i se puseseră în faţă, spre semnare, două hârtii: internarea şi externarea pe proprie răspundere. Adică nici nu-şi dăduse doctorul cu părerea şi copilul cu 39,9 era trimis acasă? „Semnaţi, doamnă, că oricum vă trimite acasă!“, explică o asistentă pricepută.
Până la urmă, copilul şi mama ajung într-un salon, cu prescripţie imperioasă pentru tratamentul de urgenţă: împachetări în apă rece. Ştiu că aşa se face, ştiu că e primul lucru ce putea fi făcut. Urmarea, însă, depinde doar de mine. Doctoriţa Cojocea îmi spune ce medicamente trebuie să cumpăr. Primul pe listă e Nurofenul, din care ar trebui să aibă canistre în spital. O blondă cu faţa turtită de somn îi sare în ajutor: „Eee, nişte Nurofen mai găsim, să-l servim pe domnu’…“. Moment în care „domnu’“ ar fi trebuit să se simtă şi să sară cu nişte bani. Ghinion. Nu doar că n-a plătit mogulul salariile la timp, dar banii sunt acasă, cu actele, în portofel. La 4 dimineaţa ajung cu medicamentele. Şi banii. Dar n-am pe cine să ung. Tot spitalul doarme. Aş putea fura copii pentru transplant de organe şi nu m-ar opri nimeni.
În zori, bunica sună pentru a afla ce-i face nepoata şi pentru a afla când pediatrul copilului – întâmplător, şef de secţie – ajunge la spital sau este de gardă. I se refuză toate informaţile, pentru că „Mama n-a vorbit cu doamna doctor!“. Dacă înţelegeţi aluzia subtilă. Prinseseră un pacient cu nume străin şi voiau să-l mulgă. Nu l-ar fi cedat. Nu fără luptă. Acum e târziu. Au mai aruncat un ochi pe fişa de internare şi au văzut cu ce se ocupă tatăl. Apoi s-a făcut luni, a venit şefa şi au externat copilul spre a fi îngrijit într-un mediu mai puţin ostil, mai puţin mercantil. Şi la privat ar fi fost cam la fel, doar că ar fi acceptat şi card bancar.
Napalm? Cu siguranţă ar fi un prim pas.