Nu e nimic amuzant ca la ora unu şi jumătate să ţi se trezească, ţipând şi cuprins de frisoane, copilul de un an şi cinci luni. Nu e nimic amuzant în disperarea mamei care se loveşte prima dată de chestia asta şi, printre încercările de a-şi calma odorul, ar vrea, simultan, să te omoare pentru că nu suni mai repede la 112. Aşadar, să nu vă aşteptaţi la un text amuzant. Va fi doar un text trist şi rău. Răutatea aia a părintelui luat peste picior de un sistem nesimţit.
Ambulanţa vine prompt, doctoriţa reacţionează normal. Consultă copil, calmează părinţi, îi îmbarcă pe toţi şi îi duce la spital. Părinţi speriaţi, nepregătiţi, care pleacă de parcă spitalul – singurul, de altfel, pe o rază de 50 de kilometri – ar fi un loc primitor şi înţelegător cu pacienţii veniţi de urgenţă. Nu e. Sau nu ăsta, Spitalul Judeţean de Urgenţă Tulcea. Sau nu mai e de mult.
Cameră de gardă pediatrie. Consult sumar. Mai importante sunt datele pentru diverse fişe. Căcat. N-am luat actele cu noi. Nu-i grav, că e acelaşi spital în care copilul s-a şi născut, acum un an şi cinci luni. E în baza de date. Temperatura copilului a ajuns de la 39 cu 5 la 39 cu 9 şi creşte. Dar actele au prioritate. Este nevoie de dublul timpului în care a acţionat ambulanţa pentru ca fiica noastră să ajungă sub ochii medicului pediatru care era de gardă. Între timp, mamei i se puseseră în faţă, spre semnare, două hârtii: internarea şi externarea pe proprie răspundere. Adică nici nu-şi dăduse doctorul cu părerea şi copilul cu 39,9 era trimis acasă? „Semnaţi, doamnă, că oricum vă trimite acasă!“, explică o asistentă pricepută.
Până la urmă, copilul şi mama ajung într-un salon, cu prescripţie imperioasă pentru tratamentul de urgenţă: împachetări în apă rece. Ştiu că aşa se face, ştiu că e primul lucru ce putea fi făcut. Urmarea, însă, depinde doar de mine. Doctoriţa Cojocea îmi spune ce medicamente trebuie să cumpăr. Primul pe listă e Nurofenul, din care ar trebui să aibă canistre în spital. O blondă cu faţa turtită de somn îi sare în ajutor: „Eee, nişte Nurofen mai găsim, să-l servim pe domnu’…“. Moment în care „domnu’“ ar fi trebuit să se simtă şi să sară cu nişte bani. Ghinion. Nu doar că n-a plătit mogulul salariile la timp, dar banii sunt acasă, cu actele, în portofel. La 4 dimineaţa ajung cu medicamentele. Şi banii. Dar n-am pe cine să ung. Tot spitalul doarme. Aş putea fura copii pentru transplant de organe şi nu m-ar opri nimeni.
În zori, bunica sună pentru a afla ce-i face nepoata şi pentru a afla când pediatrul copilului – întâmplător, şef de secţie – ajunge la spital sau este de gardă. I se refuză toate informaţile, pentru că „Mama n-a vorbit cu doamna doctor!“. Dacă înţelegeţi aluzia subtilă. Prinseseră un pacient cu nume străin şi voiau să-l mulgă. Nu l-ar fi cedat. Nu fără luptă. Acum e târziu. Au mai aruncat un ochi pe fişa de internare şi au văzut cu ce se ocupă tatăl. Apoi s-a făcut luni, a venit şefa şi au externat copilul spre a fi îngrijit într-un mediu mai puţin ostil, mai puţin mercantil. Şi la privat ar fi fost cam la fel, doar că ar fi acceptat şi card bancar.
Napalm? Cu siguranţă ar fi un prim pas.
daca nu m-as solidariza cu autorul articolului probabil ca as fi injurat si etichetat de insensibil. Si experienta traita de el nu e una placuta si nici singulara si atat de clasicizata ca pana la urma nici nu stiu daca mai merita efortul descrierii. Nu stiu de ce dar imi aduc aminte cum pe vremea impuscatului stateam sa astept autobuzul care invariabil intarzia de te apucau dracii. Cand intr-un sfarsit aparea si cu eforturi ce aduceau a Calugareni toata suflarea isi gasea un loc inauntru sau pe scara ghici cine incasa toate injuriile si blestemele cunoscute de limba romana? Nu cei care economiseau carburantul, nu incompetentii din conducerea transportului, nici macar soferul ci taxatoarea. Prapadita aia care trebuia sa vanda biletele.
Unul din elevii mei a ajuns medic si a revenit in orasul natal unde l-am intalnit si ne-am asezat bucurosi de revedere la o bere. In timp ce depanam amintiri a aparut un alt prieten, mecanic auto. Evident ca l-am poftit la masa si am facut-o cu urmatoarele cuvinte: mosu’ hai sa stai aici la masa ratatilor – eu profesor, asta medic… Hohotul de ras a fost general dar asa in principiu exista vreo idee clara vis a vis de remuneratia unui tanar medic? Baietul asta care chiar facuse scoala serioasa si de competenta caruia m-am bucurat ulterior cand fiica-mea a fost bolnava, avea cam 200 de euro salariu si 10 bonuri de masa motiv pentru care era nevoit sa stea la 28 de ani cu maica-sa si sa farmece mereu vanzatoarele ca sa schimbe bonurile pe tigari.
Eu insumi am pornit cariera de profesor cu un entuziasm care cativa ani n-a tinut cont de salariu sau de faptul ca semianalfabetii electricieni de la RENEL care locuiau pe scara cu mine asteptau sa-i salut si se uitau la mine ca la un paria. Dar am devenit tata si mi-a fost dat sa traiesc greata de a nu putea cumpara cu cateva zile inainte de salariu decat patru felii stravezii de sunca presata pentru fiica-mea ca de atat mai erau bani in casa.
12 ani la catedra am fost respectat pentru ca nu numai ca am educat copiii in spiritul respectarii principiului de cinste dar l-am si aplicat si n-am luat un banut spaga. Dar nu toti colegii mei au rezistat. Si parca ceva ma retine sa-i condamn si etichetez. Asa cum as avea scrupule in a eticheta toti medicii numai pentru ca experienta personala e trista.
Sanatatea nu functioneaza, medicii si asistentele de calitate au renuntat de mult si s-au raspandit prin toate colturile lumii sau au iesit la pensie sau au murit. Invatamantul nu functioneaza din aceleasi motive, cultura a devenit un cuvant intalnit doar in dictionar, economia tot acolo, toate segmentele societatii se prezinta privirii cu diagnostic de cangrena generalizata. Dar noi dam vina pe taxatoare. Drept e ca a invinui sistemul e ca si cum ai da cu capul de un perete de guma. Am plecat din tara acceptand aprioric inmormantarea unei cariere care a format vreo 3000 elevi dupa ce am inmormantat speranta ca luminita de la capatul tunelului nu e doar farul locomotivei care vine peste mine si n-am mai putut contrazice permanenta mioritica a starii de tranzitie. Adica a permanentei apelor tulburi in care gunoaiele oportuniste sunt antrenate sa pescuiasca. In care dupa ce terminam de numarat oua suntem trimisi sa sugem de la licuriciul mare.
Al dreak de la aceeasi tribuna acu’ vreo 100 si ceva de ani Kogalniceanu declara ca suntem o natiune independenta. Avem insa azi conducatori marinari cu slabiciuni la blonde si menestreli pitici care si-au asumat deplina i-responsabilitate de a inlocui distribuitorii de paine si circ anteriori cu care realizeaza perfecta rotatie de cadre invatata si perfectionata la scoli de unde soarele se vede mai devreme la rasarit.
Ca fost tragator de elita in timpul armatei m-am gandit adesea cu amaraciune ca mi-ar trebui o roaba de gloante sa pot face fata necesarului de corectari ale deficientelor de guvernare si solutia napalmului nu e o idee rea pentru cataplasme si impachetari si doar gandul ca sporim deficitul balantei de plati ma face sa fiu sceptic in privinta ei.
Dar atat va rog, NU ARDETI TAXATOAREA.
Felicitari dle.Agamita,extraordinar comentariul ! Va felicit pentru radiografia clara si concisa a societatii romanesti .Din pacate e o realitate trista .Insa as avea ceva de spus vis-a-vis de pusca si gloante : in `89 am pus mina pe pusca .In cadru organizat !Si la ce mi-a folosit ? Dupa 23 de primaveri,constat ca e chiar mai rau ca atunci :atunci aveai bani si nu aveai ce face cu ei .Acum sint de toate,iti fac pofta,dar nu sint bani .Acum iti si titiie instalatia ca-ti poti pierde locul de munca,cel de sclav,fireste si atunci chiar ca te-a vazut Dumnezeu ! Ce sa mai,numai avantaje ! Nu sint nostalgic,dar nici ce se intimpla acum la noi,versul un stat occidental nu mi se pare in regula .
nea gogule multam de aprecieri, da’ sa stii ca mie, nici concisa, nici clara, nici radiografie macar nu mi se pare. E tot o experienta personala. In care nu stiu daca am putut decela empatia pentru parintele autor de necazul ca furia lui se revarsa asupra unor parliti nu musai nevinovati dar in mod cert produsele atotputernicei batjocuri guvernamentale.
Amuzant e insa ca autorul vrea napalm, eu inclin spre cresterea cantitatii de plumb in organismele monocelulare iar matale doar esti necajit ca n-ai aflat incotro trebuie indreptat AKM-ul. Un loc comun de discutie se infiripa ca un ghiocel pe gramada de balegar de la cotroceni.
Ajungerea legionarilor la putere e vazuta si a fost tratata permanent ca o rusine suplimentara in istoria penibila pe care au dezvoltat-o mioritele cu capul in poala baciului cand muntean cand ungurean cand licurici mare/mic autohton/ european sau orice fel de licurici cu stanga mare dar mai putini sunt cei care stiu ca maimutoii aia nu ajungeau la guvernare daca atunci, ca si acum, mamaliga n-ar fi dat in clocot dupa 22 de ani de democratie balcanica xeroxata parca in cei 22 din 89 incoace. Acum realizez in timp ce scriu ca si multinvocata democratie interbelica a tinut 22 de ani (1918 – 1940) si ca in decembrie 2011 tot 22 ar fi de la marea buluceala. Si iata ca mamaliga incepe sa sara din ceaunul magariei.
Xenopol vorbea pe undeva de ciclicitatea istoriei. si zicea ceva de 90 de ani pe ciclu. Dar cum timpul se comprima oare mamaliga are perioada de coacere de 22 de ani? ce detenta are malaiul dospit atata vreme astept de aici de departe cu mare interes sa aflu. si cu sufletul alaturi de cei care inca mai au puterea sa reziste acolo unde acu’ multi ani am avut ghinionul sa ma nasc si eu.
Nu pot sa ii inteleg pe cei care comenteaza in apararea sistemului medical din Romania. Chiar daca esti sincer si neplatit cum e posibil sa nu faci distinctia intre indivizi (medici,asistente etc) care sunt ok si incearca sa isi faca treaba in ciuda situatiei si un sistem care e clar prost care isi bate joc de pacient si care gestioneaza prost banii. In plus se mai si discuta ca peste tot in termeni extremi -" dom'le daca inca mai traiesti si nu ai murit dece nu esti dom'le fericit ca ai scapat din spital!?"