Insula iubirii de viață de pensionar – Sardinia

Se întâmplă, și îmi place să cred că nu de prea multe ori în viață, să fii atât de derutat încât să nu mai înțelegi nimic din nimic. După o vreme, însă, te vezi nevoit să-i dai dreptate lui Kierkegaard și privești în urmă ca să înțelegi ceva din ce-ai trăit. Și poate că azi, când nenorocirea de toamnă se instalează cu rapiditate, amintirea unor zile de vară pare mai intensă și limpede ca oricând.

Era mijlocul lui iulie și eram cu capul în nori. Mintea, a cărei funcționare din perioada aia o pun acum la îndoială, mă căra într-o direcție, în timp ce hazardul trăgea de mine spre Sardinia. Cred că a fost prima mea excursie în care am plecat de-al dracului, am rămas de-al naibii și m-am întors fără vreun pic de regret. Toate cele zece zile petrecute acolo mi-au trecut pe retină fără ca mintea să proceseze ceea ce vedeam. Plecasem de-al dracului, cum am zis, iar toată ființa mea era pironită în glia dacică. Mă purtam ca un mânz hrănit cu varză și gândul la brânză.

Sardinia are lucruri și locuri absolut minunate, unele care mi-au salvat existența acolo și pe care astăzi, prin sita amintirilor, le privesc și percep altfel. Până la ele, însă, permiteți-mi să elimin din sistem și nervii, care oricum erau cam întinși, pentru că ce dracu făceam eu de fapt acolo?

Am ajuns cu un avion în Alghero, un orășel altfel minunat, pe care l-am văzut doar în treacăt. De acolo am luat-o spre Olbia, tocmai în partea cealaltă a insulei, la amicul la care urma să îmi petrec vacanța. Mă rog, era în Olbia așa cum Pipera e în București, în teorie doar. În fapt, eram cam la dracu în praznic, la niște kilometri buni de centru. Asta n-avea să conteze decât a doua zi, căci prima a fost minunată, o seară de vară și un vin bun, pe terasă, alături de un vechi prieten. O clipă am uitat că ce dracu fac eu în Sardinia, când eu vreau la dacii mei, cu varză și brânză?!

A doua zi, însă… Undeva pe la amiază am decis să merg spre oraș. Harta google îmi arăta vreo câțiva kilometri, ceea ce păreau numai buni de o plimbare. E însă greu, oribil chiar, să mergi pe marginea drumului în Sardinia. Nu există trotuar sau pistă de biciclete, nici măcar o bandă de siguranță, iar toți circulă ca niște bezmetici. Ba mai mult, pe lângă viteză, se circulă nu spre axul drumului, ci spre margine, ca să aibă loc cei cu scuterele și motocicliștii pe mijloc. Mă uitasem și de varianta autobuz și părea că e o stație la câteva zeci de metri de unde eram cazat. Am mers atent și am ajuns la un stâlp ce ținea loc de stație. Autobuzul nu oprește decât la cerere, scria frumos pe panou. Adică, ce am înțeles eu, trebuia să iei bilet online, ca să știe șoferul că are pe cineva de luat de acolo. Și uite așa, într-o amiază însorită, cred că erau 40 de grade, m-am așezat pe câmp, am scos laptopul și am încercat să-mi cumpăr bilet online. Și n-am reușit, că nu mergea site-ul, că nu accepta cardul, că naiba să-i ia! Pe jos, mi-am zis atunci! Și am pornit, cătinel, pe marginea drumului. Mașinile treceau pe lângă mine și provocau niște curenți de aer că păreau să râdă de fizicul meu dezordonat, ce abia își păstra echilibrul. Ca un prost, am continuat să merg pe partea dreaptă a drumului, că doar plecasem din dreptul stației stâlp. După câteva minute am întors capul să văd dacă vine vreo mașină și una a chiar venit, fix în clipa aia, când instinctual am pășit spre dreapta, să mă feresc. Și am pășit într-o rigolă sau șanț sau ce dracu era, și m-am prăvălit ca un sac mic de cartofi. Când m-am ridicat eram tot bine julit și îmi venea să plâng de nervi. Am invocat trei armate de sfinți și mii de mame de șoferi au sughițat probabil, după care am decis să mă întorc la bază. Să-i dea Bunuțul sănătate amicului meu, care știind că vin a pus câteva sticle la rece. Pe terasă, cu un pahar de vin în față, mi-am continuat tirada la adresa zeilor și mi-am luat bilet să vin acasă în ziua următoare. Am renunțat să plec, cu biletul plătit, după ce am discutat cu niște oameni la telefon și m-am mai calmat. Și bine am făcut, că ulterior aveam să descopăr și că mersul cu autobuzul e o opțiune. Bașca, amicul meu s-a montat și m-a plimbat cam peste tot.

Cam asta m-a scos din sărite și mi s-a părut oribil acolo, transportul în comun, în afara localităților. Și mizeria din orașe, care rivalizează cu Bucureștiul la orice oră. Mă rog, cred că au mai fost niște chestii la care am băgat de vină, mai ales că eram cătrănit zilele alea că ce caut eu acolo și nu la brânza dacică, dar la ora asta nu le mai țin minte. Ceea ce e bine.

Și-acum să trecem la părțile bun. Că, oh thuamne, are Sardinia niște locuri și lucruri…

Pensionarul italian. Când eram mic și mă întrebau prieteni de-ai părinților ce vreau să mă fac atunci când o să fiu mare, răspundeam negreșit că musafir. Nu doctor, nu inginer, musafir nenicule, că te primeau oamenii cu masa pusă și, copil fiind, îți făceau mereu pe plac. Acum că-s mare, când o să mă fac și mai mare o să vreau să fiu pensionar în Sardinia. N-am văzut în viața mea oameni mai liniștiți, mai confortabili cu sinele, cu situația, cu vremea, cu tot. Îi vedeai la mese, indiferent de oră, cu un pahar de vin în față, citind ziarul și emanând o durere la bască vecină cu efectele unui joint tras la momentul potrivit. Am iubit să stau la mese vecine, să-i privesc și admir. Când sunt supărat sau trist, îmi caut prin cutia cu memorii imaginea unor pensionari de acolo și asta mă calmează. Probabil va fi un exercițiu la care voi recurge mereu, căci prin comparație, imaginea, dar mai ales ideea de pensionar român, mă îngrozește.

Cafeaua. Nu există cafea mai bună în lumea asta. Și cred că și ei știu asta, că dacă faci greșeala să ceri un „americano” se uită la tine de parcă tocmai ai înjurat divinitatea. Eram undeva în apropiere de Sassari, mai spre centrul insulei, mergeam din Olbia spre Cagliari și am oprit într-o benzinărie, un loc ponosit ce părea căzut în uitare. La cele câteva mese stăteau câțiva muncitori într-o parte și un cuplu în alta. Pe ei i-am remarcat, că erau în vârstă, aveau câte un pahar de vin în față și păreau fericiți. Probabil chiar erau fericiți. Era nici ora zece dimineața. Am întrebat domnișoara de la tejghea dacă e în regulă cu engleza și s-a uitat la mine ciudat. Iar când am cerut un americano, s-a chiar încruntat. Apoi, însă, când am cerut un espresso și, cu ceea ce am crezut că e un accent de la mama lui, am spus „doppio”, i-a revenit zâmbetul pe față, iar cei doi bătrânei, care m-au remarcat cum mă străduiam cu italiana mea de baltă, au ridicat paharele și m-au salutat zâmbind. Le-am zâmbit înapoi și mi-am văzut bucuros de drum, mai ales că eram convins că va fi fost o cafea excelentă. Și chiar a fost. Ce voiam să spun e că oriunde ai merge, de la cea mai de fiță terasă din Porto Cervo și până la cea mai ponosită benzinărie din mediul rural, cafeaua în Sardinia e suuuper!

Vinurile. Ieftin și bun e un understatement. Vinurile locale sunt excelente și au niște prețuri de rămâi blocat. N-am găsit, în supermarket, nimic peste 4-5 euro sticla. Sunt însă multe și la 2 euro sau chiar sub prețul ăsta, vinuri bune, la sticlă din sticlă, cu Denumire de Origine Controlată, nu panaramele din pastile pe care le găsești la noi. În așa condiții, sincer, nu înțeleg cine ar bea acolo altceva decât vin. Nu mai pun că și la terasele din zonele turistice un pahar de vin costa între 3 și 4 euro, comparabil, ba chiar mai ieftin ca în București.

Costa Smeralda. Toată zona din nord estul insulei, de mai la sud de Olbia și până mai sus de Porto Cervo, este o bijuterie. Și când spun bijuterie mă gândesc la ce are Regele Charles ascuns prin seif, nu la vreun lanț din aur ce atârnă la gâtul unui manelist.

Fie că alegi Olbia, probabil cel mai accesibil ca prețuri, ori că vrei să vezi cum își trăiesc vacanțele multimilionarii din Porto Rotondo sau miliardarii din Porto Cervo, n-ai cum să ratezi pe Costa Smeralda. Toate plajele, de la cele moca și până la cele de super fițe, unde un șezlong costă 150 de euro, sunt bestiale. Apa zici că e trecută prin zeci de filtre și chiar are culoarea smaraldului. Sigur că, dacă în Olbia te simți super bine și totul e ieftin, până și la localurile de pe plajă, mai la nord începi să te enervezi puțin. În Porto Rotondo senzația se schimbă și parcă îți vine să vizezi și tu la o jucărie de iaht, la ideea de milionar. Când o să fii mare, desigur. În Porto Cervo, însă, unde o cafea și o apă plată costă 50 de euro, la o terasă oarecare, aici începe să te ia cu senzație de comunism. Discrepanța între ce e normal pe lumea asta și ce vezi acolo e atât de mare încât nici nu te mai poți bucura de nimic. Mi-a fost suficient să văd o babetă care cobora de pe un iaht ce părea că înghițise alte două iahturi mai mici, pe care o însoțeau cinci fotomorodeli, toți trași prin inel, țiplă – unul îi căra câinele, altul poșeta, altul paharul – că m-au apucat gânduri revoluționare. Însă, mai departe de senzația asta de opulență extremă, zona e uimitoare. Până și drumul în sine, cu mașina pe coastă, unde urci de la malul mării până pe niște stânci care îți oferă priveliști nemaivăzute, e o poveste în sine.

Cagliari. Cel mai mare port și oraș al insulei, Cagliari e o monedă prețioasă care, ca orice monedă, are două fețe. Ai nevoie de câteva minute pe jos să treci de la superb la oribil, de la o frumusețe istorică îngrijită la niște construcții ce-ți aduc aminte de Rahova. E, însă, o splendoare de oraș, nici prea mare, nici prea mic, cu multă istorie dar și cu un port industrial pe măsură, cu zone și priveliști ce-ți iau răsuflarea. Cetatea, sau mai degrabă zidul de pe colină, căci pare doar un rest de cetate, străduțele înguste, turnurile din care vederea spre port sau mare e miraculoasă de-a dreptul, toate astea fac din Cagliari un loc pe care nu trebuie să-l ratezi în Sardinia.

Mă rog, ar mai fi multe de zis și multe pe care n-am cum le zice, că n-am stat acolo decât zece zile. Zece zile în care am fost nervos și ciufut, zece zile în care mi-a stat capul la brânza dacică, deși aveam la tot pasul cele mai bune brânzeturi și vinuri. Noroc că, printre nervi, am avut la mine telefonul și, de bine de rău, memoria a funcționat și într-o stare de avarie. Acum, dacă mă gândesc mai atent, ar mai fi fost atâtea de scris, deși cred că am scris destul… Sau, cine știe, poate că ar fi mai bine să mai dau o tură. Până la urmă, septembrie e încă vară acolo, chiar și octombrie.