Cea mai citită și mai citată dintre cărțile Adrianei Săftoiu e Cronică de Cotroceni, volumul de amintiri în care fosta consilieră și purtătoare de cuvînt a lui Traian Băsescu își povestește experiențele de la palatul prezidențial. Cea mai profundă și omenește mai interesantă e recent apăruta Simfonia semnelor, o relatare despre surzi făcută cu o înțelegere și cu o indignare cît se poate de autentice.
Adriana Săftoiu e singurul parlamentar de la noi care a demisionat dintre aleșii patriei din solidaritate cu alegătorii și printre puținii care nu ezită să-și critice partidul atunci cînd e cazul. Simfonia semnelor a apărut de pe urma unei experiențe personale a autoarei începute pe cînd Adriana Săftoiu făcea parte din Comisia pentru drepturile omului din Camera Deputaților și cînd ea a auzit despre problemele surzilor sau, cum li se zice corect politic, persoanelor cu deficiențe de auz. Săftoiu a putut constata atunci cît de surd e statul român la drepturile cerute și necerute ale hipoacuzicilor, pe care i-a cunoscut cînd veneau la Parlament să-și spună ofurile și nu se găsea nimeni să-i asculte.
Știam despre surzi, din biografia lui Camil Petrescu, că sînt irascibili și suspicioși cu cei ce aud, bănuindu-i că-i bîrfesc pe la spate. Mai observasem la o rubedenie care a surzit treptat schimbări pe care nu mi le-aș fi putut imagina. Omul învățase să citească pe buzele interlocutorilor, totuși se însingurase vădit, devenise mizantrop, iar după ce și-a pus proteză, de multe ori o scotea din funcție, de dragul liniștii în care trăise pe cînd nu mai auzea nimic.
Oamenii aceștia trăiesc într-o lume a lor în care se înțeleg prin semne și de care sînt mîndri, în pofida multelor dezavantaje sociale pe care le au din cauza surzeniei. Afli astfel de la A.S. că majoritatea surzilor sînt și muți, dar nu pentru că n-ar putea să vorbească, ci pentru că n-are cine să-i învețe. Că semnele prin care ei comunică rivalizează numeric cu alfabetul chinezesc care are vreo 9.000 de ideograme, și mai afli că, din cauza marginalizării sociale, vocabularul surzilor din România e mai sărac decît al celor din alte țări, nu numai europene, ci și de prin Africa. N-aș fi crezut în ruptul capului, dacă n-aș fi citit cartea Adrianei Săftoiu, că surzii se bucurau de mai multă și mai adecvată grijă înainte de 1989 și că în multe privințe situația lor socială s-a înrăutățit după revoluție, chiar dacă la unele posturi TV știrile sînt „traduse” pe limba lor și acum asociațiile lor au posibilitatea, cel puțin teoretic, de a-și face cunoscute doleanțele. Fiindcă n-au parte de un învățămînt potrivit cu nevoile lor, cei mai mulți surzi n-ajung să ia nici măcar Bac-ul, necum să facă o facultate. Cei mai marginalizați dintre ei trăiesc din ajutor social, iar cei ce nu cedează fac școli profesionale, dar izbutesc să-și găsească o slujbă cu mare greutate. Din cauza izolării și a acestui handicap, surzii preferă să se căsătorească între ei, sînt rare cuplurile alcătuite dintr-un surd și un „auzitor“. Pentru cineva din afară surzii sînt indiscreți, de o curiozite exagerată și par lipsiți de tact. Îți pun întrebări jenante despre viața personală, iar dacă-i faci confidențe vreunuia dintre ei poți fi sigur că aproape instantaneu toți ceilalți vor afla ce i-ai spus. Asta pentru că surzenia i-a învățat să fie mai curioși, mai direcți și mai sinceri decît cei ce aud. Ce scriu aici e mai nimic din cîte am aflat de la Adriana Săftoiu despre complicata și aproape necunoscuta lume a surzilor, în general și la bucată, pe care autoarea nu-și îngăduie să-i judece, ci procedează la, cum să zic, „interogatorii încrucișate“, adică la ceea ce spun ei unii despre alții și despre nenumăratele lor probleme. Ar trebui să citiți cartea despre surzi a Adrianei Săftoiu, nu numai din curiozitate, ci și, scuzat să-mi fie tonul moralizator, ca un prim pas către empatia față de ei.
Adriana Săftoiu, Simfonia semnelor, cuvînt înainte de Andrei Pleșu, Editura Trei, 2022.