Dacă ideile n-ar avea nevoie de cuvinte pentru a fi împărtășite și dacă ideile n-ar trebui împărtășite pentru a folosi și altcuiva decât născătorului lor, probabil că mulți ar putea trece în ochii semenilor drept mari gânditori. Și-ar molfăi prețioasele idei în interior, le-ar rafina până la forme frizând perfecțiunea și te-ai prinde că au o mare idee doar văzându-le strălucirea din ochi. Se pare că prin India și prin depărtările Asiei ar exista astfel de personaje care, oricât de profunde le-ar fi ideile și oricât de benefice omenirii, n-ajung să le transmită mai departe, păstrându-le pentru ele. Tocmai pentru că ideile lor nu ne sunt aduse la cunoștință, doar îi bănuim de profunzime, neputându-se dovedi aceasta cu acuratețe.
Trăim, însă, în Europa, unde gânditorii, pentru a fi recunoscuți ca atare, pentru a fi acoperiți cu onoruri, pentru a-și justifica, uneori, sinecurile și tinichelele, trebuie să-și comunice ideile și, mai ales, să-și facă publice idiosincraziile. E marele blestem al unor genii de dimensiuni realmente universale, nevoite să trăiască, gândească și comunice pe continente sau în țări greșite. E drama unor oameni precum Gabriel Liiceanu, pe care soarta nefavorabilă l-a repartizat, în ciuda meritelor sale, unei țări pipernicite ca dimensiune și vai de mama ei ca IQ.
În lumea aia ideală unde gânditorii sunt cu adevărat apreciați, Gabriel Liiceanu ar fi fost lăsat să stea la umbra unui palmier, odihnindu-se pe capota unei mașini de lux, în timp ce, colateral acțiunii de a gândi, și-ar fi putut gresa liniștit organismul. O simplă privire de-a sa ar fi dat lumii răspunsurile la întrebări care au chinuit-o secole.
Din nefericire, în lumea mai puțin ideală în care trăim, domnul Gabriel Liiceanu simte nevoia să-și justifice statura și, prin urmare, să-și comunice cumva ideile. Uneori o face prin viu grai, în întruniri restrânse, departe de ochii televiziunilor dușmane, pe care le ține doamna Pora la ușă, arătându-le colții. O mai făcea și la televiziuni, în unele perioade, dar asupra acestui subiect vom reveni. De cele mai multe ori, însă, o face în scris. Când are timp se adună într-o carte. Când n-are, iar națiunea o cere, se înghesuie într-un soi de editoriale pe o platformă online ce atârnă pe lângă HotNews.
Așa se face că, săptămâna trecută, Gabriel Liiceanu a scris despre România gurilor știrbe. Textul se vrea unul profund, în care compară, de fapt, experimentul Pitești cu manipularea prin mass-media din zilele noastre. Totul se întâmplă având ca temă lipsa dinților. La început sunt oamenii respingători ai picturilor lui Hieronymus Bosch, care-i confirmă filosofului, în formare la acea dată, faptul că gândea corect atunci când punea semnul egal între știrbenie și declasarea socială.
Apoi, întâlnirea cu gura lipsită de dinți a lui Noica îl ajută pe Liiceanu să înțeleagă că nu dantura dă statura morală sau culturală a unui om. Înțelege, după care uită iar tot ce învățase pentru a ni-i prezenta pe cei care au votat, în ciuda sfaturilor sale înțelepte, cu PSD drept niște știrbi declasați. Concluzia lui Liiceanu e că știrbii sunt fericiți că sunt știrbi, spre deosebire de Noica – el nu era, căci era și inteligent, și demn, pentru că știrbii sunt supuși unui nou experiment Piteși, fiindu-le umplut cu fecale creierul de către televiziuni. Asta îi face fericiți și îi aduce în stradă pentru a-și susține torționarii, șuierând cu gurile alea grotești, lipsite de dinți, care-l îngrețoșează pe domnul Liiceanu.
E vina comuniștilor și apoi a PSD-ului că oamenii nu au dinți, dar oricum e scârbos că nu au dinți, iar faptul că nu au dinți îi coboară pe scara socială, fiind semnul clar că ei nici nu gândesc cu capetele lor, pentru că sunt săraci, deci sunt și proști.
În toamna anului trecut, USR-ul a lansat informația cutremurătoare că-n Teleorman nu există nici o librărie. Gabriel Liiceanu patronează o editură și un lanț de librării. Preocupat de atacul fecalelor televizate asupra creierului națiunii, domnul Liiceanu ar fi putut sări degrabă cu o librărie Humanitas la subsoară, pentru a o implanta în mijlocului județului Teleorman. N-a făcut-o. Pentru că, probabil, nu e un business rentabil. Iar domnul Liiceanu nu face opere de caritate pentru știrbi, ce mama dracului.
Televiziunea, este, din punctul de vedere al domnului Liiceanu, instrumentul știrbizării. Se poate. Dar domnul Liiceanu a avut de nenumărate ori posibilitatea de a performa la televizor, fie pe un post privat, precum Realitatea TV, fie pe postul public, TVR. În nici una dintre părți, domnul Liiceanu nu a reușit să convingă publicul să-l urmărească. În ciuda a ceea ce crede domnul Liiceanu, oamenii nu sunt ținuți cu forța în fața televizoarelor. Ei trebuie atrași acolo, trebuie convinși să rămână, trebuie, într-un fel sau altul, fermecați pentru a nu te părăsi. Nu poți face emisiuni în care jumătate din timp îl lauzi pe Pleșu, iar jumătate din timp te laudă Pleșu pe tine, pentru a te plânge după aia că nu se uită nimeni la voi.
Oricum, dacă după ce scrii un text bazat pe o pretinsă metaforă și e nevoie să vină Pleșu, să scrie un text la fel de lung pentru a explica ce ai vrut să spui în textul tău, e clar că, de fapt, nu prea știi să scrii.
Domnule Liiceanu, se vede uneori în scriitura dumneavoastră multă frustrare. Mare parte din ea dată de faptul că nu ajungeți să comunicați maselor ceea ce ar trebui să facă – de ce ar fi bine, de exemplu, să umezească posteriorul unuia ca Băsescu. Prin scris nu vă iese, la televizor nu aveți noroc… Nu știu, ați încercat să desenați?